Sambata, Mai 19, 2007, 11:41 PM 

Falsificarea Sfintei Scripturi facuta de papa Ioan Paul al II-lea
     media: 4.63 din 22 voturi

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea .

A omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.



Mărturisitor Ortodox



În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor"(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi".

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă".

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: "Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie." ("Succesiunea apostolică", Preot Prof. Liviu Stan, revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" şi "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat - tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare". Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin" .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post" :

"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii ". David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. "

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O "personalitate de marcă" a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: "cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid" (în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme").

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor" (în "Catholic Family News"). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi "o misiune universală în lumea întreagă".

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze "acelaşi plan universal al mântuirii".

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui" .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: "O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? "(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine". Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare" . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte"- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea." (Articolul1) Şi încă: "Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele." (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…" Şi mai mult: "Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile". Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi". Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai", de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism" . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii" .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea "Subminarea Bisericii Catolice", că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer" sau "The National Review"). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995, găsim următoarea menţiune: "Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian".

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

"Istoria Bisericească Universală", Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

"Rugăciune şi Lumină Mistică", Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

"Distrugerea Bisericii Romano-catolice", în Revista "Francmasoneria", paginile 49-51, nr. 1, 1999.

"Ortodoxie şi Ecumenism", Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

"Cine atacă Biserica Romano-catolică?" articol Internet, "Romanian Historical Studies".

Revista "Studii Teologice", nr. 5-6, 1955.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 10:43 AM 

Aceasta este adevarata Biserica Ortodoxa a Mantuitorului nostru Iisus Hristos
     media: 5.00 din 7 voturi


Mărturisitor Ortodox


Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă

Aceasta este adevărata Biserică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos

în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune

De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă creştină, numai credinţa ortodoxă şi-a păstrat neschimbată Predania Sfinţilor Părinţi, precum şi Dogmele Bisericii. Sfintele Taine necesare mântuirii sufletelor noastre, ce au fost transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi apostoli, se află păstrate şi se transmit prin episcopii din Biserica Ortodoxă, singura care se conduce după cele 7 Sinoade Ecumenice din primele secole creştine, păstrând neschimbate scrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ţinând slujbele rânduite încă din acele veacuri. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, dăruind lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, ea fiind singura ce va duce luptă împotriva "bisericilor" ce vor încerca să o uzurpe prin otrava ecumenismului mondial.

Drept aceea doar noi, credincioşii ortodocşi, mărturisim despre Biserică în Crez ca fiind: "Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească". Precum un singur crez este, tot aşa este doar o singură Biserică al cărei cap este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în crez mai multe biserici, hristoşi sau botezuri pentru că avem - ca şi Sfinţii Apostoli - un Domn, o Credinţă, un Botez - cel ortodox. Toată învăţătura şi predania dreptei Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, crez pe care nimeni, dintre cei care aparţin altor "credinţe", nu se-ncumetă să-l rostească.


Biserica este Una Ortodoxă şi Unul Sfânt este Capul ei, şi nimeni, niciodată, nu va putea alcătui o altă "Biserică" decât cea lăsată de Hristos, Sfinţilor Părinţi. Aceste chemări la "unitate în diversitate" oferite de ecumenism, ascund sub chipul faptei bune, depărtarea creştinului ortodox nu numai de Crezul Ortodox, ci de toate Dogmele si Canoanele Bisericii Ortodoxe şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi. Noi, creştinii ortodocşi, fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din aceeaşi odihnă cu Sfinţii. Iar catolicii înşelaţi de papă, ce se găsesc acum în întunericul necredinţei, nu se pot uni dogmatic şi canonic cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos atâta timp cât nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc.) şi primesc botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi.

În România, Biserica Ortodoxă este astăzi ţinta atacurilor catolicilor şi protestanţilor, care se dedau la o costisitoare activitate prozelitistă. Această situaţie deplorabilă comportă o provocare teologică, fiindcă pune o întrebare fundamentală: unde este adevărul?

Creştinii sunt de acord că însăşi creaţia este o raţiune suficientă pentru a crede că Dumnezeu există; acest adevăr este confirmat prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este deopotrivă şi dovada divinităţii Fiului lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli, care au fost martorii oculari ai învierii, au fost atât de convinşi de realitatea acestui eveniment şi de semnificaţia sa revoluţionară pentru om, încât şi-au închinat cu bucurie toată viaţa vestirii lui. În diferite timpuri şi locuri, Sfinţii Apostoli au preferat să-şi dea mai degrabă viaţa ca martiri decât să renege acest adevăr - şi aceasta în circumstanţe care fac imposibil de crezut teoriile isteriei colective sau a unui eveniment mitic şi doar simbolic.

Dificultatea apare atunci când ne întrebăm: "Care este adevărata învăţătură creştină? Există o Biserică care să fie adevărată - şi care e aceasta -, sau nu este nici una?"

Pentru a răspunde la aceste întrebări, e necesar să utilizăm, printre altele, şi metodele şi argumentele folosite de catolici şi de protestanţi, înşelaţi în întunericul ereziilor sau derutaţi şi manipulaţi strategic de cei ce au creat aceste secte ale necredinţei, analizându-le raţionamentele în faţa adevărului istoric. Vom vedea la ce concluzii ne va conduce aceasta.

Protestanţii vor întotdeauna să citeze Biblia. O vom cita.

Catolicii se sprijină întotdeauna pe al 16-lea capitol din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei. Va fi analizat şi acest text, în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Să luăm acest text scris de Sfântul Apostol Matei, în Evanghelie, capitolul 16; versetele 15-19: "Şi le-a zis Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus, răspunzându-i, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri".

Versetul 18 ("pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui") ne arată, clar, că Hristos a întemeiat o Biserică ce va rămâne în veac. Urmează că bisericile protestante nu pot fi această Biserică, fiindcă ea e una, în vreme ce ele sunt o mulţime, şi nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole după ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos a creat Biserica Ortodoxă.

Dar care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Apostol Pavel ne-o spune în Epistola către Efeseni 4, 4-6: "Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor".

Iar în Epistola I către Corinteni 12, 12, Sfântul Apostol Pavel ne arată: "Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos".

Putem înţelege astfel că această Biserică Ortodoxă este una, că durează până astăzi de la întemeierea ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că are o unitate de credinţă.

Cele vreo 400 de biserici protestante sunt toate convinse că au o învăţătură justă, dar ele sunt în contradicţie unele cu altele. Această absenţă a unităţii de credinţă demonstrează că ele nu sunt niciuna Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (şi aceasta chiar lăsând la o parte faptul că ele nici n-au fost întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci de către oameni).

De altminteri, Noul Testament - la care înşelătorii protestanţi fac întotdeauna apel - demonstrează aceasta prin însăşi existenţa sa. Biserica Ortodoxă a existat înainte ca primele cărţi ale Noului Testament să fie scrise. Aceste cărţi au fost redactate în Biserica Ortodoxă, de către Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Ortodoxă. Şi abia către anul 150 canonul cărţilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de către Biserica Ortodoxă. Urmează că fără Biserica Ortodoxă, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, şi, deci, faptul că protestanţii sunt separaţi de Biserica Ortodoxă.

Biserica care există din timpul lui Hristos şi până astăzi este doar Biserica Ortodoxă.

Acum să analizăm devierile dogmatice şi canonice din biserica romană catolică ce nu este îndreptăţită, conform adevărului istoric, să-şi ia asemenea titulatură de Biserică Universală. Fiindcă Biserica Ortodoxă este Biserică Universală. Biserica Ortodoxă există din timpul sfinţilor apostoli şi respectă întocmai învăţăturile transmise acestora de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Papii şi episcopii catolici eretici interpretează pasajul din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, astfel:

1. Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru.

2. Petru a fost primul episcop şi fondatorul bisericii din Roma.

3. Petru a transmis succesorilor săi - papii - privilegiile pe care le-a primit de la Hristos.

În virtutea acestei teorii a unui primat de drept divin, biserica romană catolică a declarat în 1870, la Conciliul Vatican I, că papa Romei are o jurisdicţie universală şi imediată, şi că este infailibil în materie de credinţă şi morală, de la sine însuşi, iar nu prin consensul Bisericii (ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae). Biserica romană catolică consideră Conciliul Vatican I ca fiind ecumenic, şi deci infailibil, cu toate că doctrina sa este în contradicţie cu cea a Sinoadelor Ecumenice VI si VII - acceptate şi ele la Roma - şi care anatemizează ca eretic şi monotelit pe Honorius, papa Romei.

Dar să examinăm cele trei puncte ale interpretării romane din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 16, pentru a vedea dacă este sau nu aceasta credinţa Bisericii din primele secole. Una din condiţiile necesare Bisericii lui Hristos este credinţa neschimbată de la crearea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la început.

1. Niciunul din Părinţii primelor secole nu şi-a închipuit că Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un părinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagă în mod explicit când spune că Petru ar fi fost o piatră foarte nesigură (bien chancelante), din moment ce s-a lepădat de trei ori de Hristos. Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin demonstrează că Petrus nu e petra, şi că dacă Hristos ar fi vrut să spună că Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu eşti Petru, şi pe tine îmi întemeiez Biserica."

Ce este deci "această piatră"?

Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iată de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Părinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stă pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiaşi capitol 16 că Hristos îl numeşte pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune că Hristos şi-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune ca a întemeiat-o pe Satan. Dar nu ne hazardăm în deducţii ce nu ne fac cinste în a trăi şi mărturisi credinţa noastră ortodoxă. Vom analiza, istoric aceasta, pe baza dovezilor.

2. Evidenţa arată că Sfântul Petru nu a fost niciodată episcop la Roma, şi că n-a întemeiat această biserică. Pe de-o parte, după Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alţi apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, şi astfel toţi sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însuşi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeaşi măsură ca cel al Romei?). Pe de altă parte, se pare că Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei şi a hirotonit şi pe primul ei episcop. În epistola către Romani, Sfântul Petru nu e deloc amintit. Se pare că, la acel moment, comunitatea era foarte mică şi prea puţin închegată. Sfântul Pavel promite să vină în curând pentru a evangheliza Roma (Romani 15, 32). Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune că Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus şi pe Cletus -, şi că Petru n-a venit la Roma decât ca să moară aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacă Sfântul Irineu îl numeşte pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru că Linus a fost cel dintâi.

Cum să se poată afirma că episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?

3. Pretinsele privilegii ale lui Petru au fost date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos tuturor apostolilor după Înviere, şi chiar înainte: a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 18, 18 ("Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer"); a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan capitolul 20, versetele 20-23 ("Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute").

Şi noi am văzut că pentru Sfântul Ciprian "orice episcop stă pe scaunul lui Petru". Însă nu e deloc evident că primatul lui Petru între ceilalţi apostoli era conceput în termeni de jurisdicţie şi de dominaţie; cu atât mai puţin Petru l-ar fi transmis cuiva în felul acesta. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca, 9, 48): "Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare". Iar în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca 22, 25-26, citim: "Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte". Dacă Sfântul Petru ar fi avut rolul de a conduce pe toţi episcopii, ne-ar fi lăsat ceva în sensul acesta în scrisorile sale, pe care le aflăm în Noul Testament. Însă el, dimpotrivă, iată ce spune (I Petru, 5, 2-3): "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei".

Cum vom împăca acestea cu termenii declaraţiei de la Vatican I?

Această critică a doctrinei papale înşelătoare de astăzi este esenţială pentru subiectul nostru, pentru că dacă demonstrăm că biserica Romei a schimbat credinţa primelor secole, vedem că ea nu va putea fi Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Cu toate acestea, cele ce tocmai le-am văzut în Sfintele Scripturi şi la Părinţii Bisericii Ortodoxe corespund întocmai învăţăturii Bisericii Ortodoxe astăzi. Ecleziologia Bisericilor orientale despărţite după Calcedon (451) este întru totul cea a Bisericii Ortodoxe şi nu comportă nici o urmă a doctrinei papale. Aceasta ne face să ne gândim că în secolul al V-lea toată lumea creştină avea aceeaşi credinţă, pe care biserica Romei a schimbat-o mai apoi.

Ultima parte a investigaţiei noastre priveşte secolul al VI-lea. La această epocă, Grigorie cel Mare era papă al Romei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt, iar biserica romană îl numeşte "doctor al Bisericii". De la el ne-au rămas până astăzi scrisorile sale, din care voi cita câteva extrase după ediţia benedictină (catolică). Aceste scrisori privesc o controversă a papei cu Ioan Postitorul, Patriarhul de Constantinopol, căruia împăratul îi dăduse titlul de "Patriarh ecumenic". Acest termen onorific exprima legătura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era şi el numit "general ecumenic". Însă acest titlu a fost redat în latineşte prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu ştia greceşte. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominaţia Bisericii de către un singur episcop.

Din scrisoarea sa către Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1):

"Gândiţi-vă numai că prin această înfumurare prea-îndrăzneaţă pacea întregii Biserici este tulburată, şi că sunteţi vrăjmaş al harului care s-a dat tuturor în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiţi smerenia din toată inima, căci ea este aceea care susţine buna înţelegere între fraţi, cea care păstrează unitatea în sfânta Biserică universală. (...) Ce veţi spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finală, dacă prin titlul de universal v-aţi supus toţi membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, şi membru al Bisericii sfinte şi universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - şi totuşi toţi sunt membrii sub un singur cap. (...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Şi totuşi nici unul dintre ei n-a voit să fie universal (...)".

"Fraţia voastră o ştie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt şi eu - prin voinţa lui Dumnezeu - slujitor? Şi, cu toate acestea, nici unul n-a voit să permită să i se dea acest titlu; niciunul nu şi-a atribuit acest titlu îndrăzneţ de teama că, atribuindu-şi o onoare particulară în demnitatea episcopatului, să nu pară a o refuza tuturor fraţilor. (...)"

"Domnul a zis ucenicilor Săi: "Să nu vă numiţi Părinţi, căci voi nu aveţi decât un singur Părinte". Ce veţi spune deci, prea-iubite frate, la înfricoşătoarea judecată ce va să fie, dacă doriţi să fiţi numit nu doar Părinte, ci Părinte universal al lumii? (...) Trebuieşte, e adevărat, ca tulburările să vină; da, însă vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit şi plin de mândrie, Biserica este împărţită si inimile tuturor fraţilor sunt tulburate (...)".

"Dacă nu voi primi la această îndreptare a mea decât dispreţ, nu-mi va mai rămâne decât soluţia chemării Bisericii".

Iată acum câteva extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie către împărat (cartea a V-a, scrisoarea 20, ediţia benedictină):

"... Prea-cucernice domn, îmi apăr eu în această împrejurare o cauză a mea? Vreau eu să mă răzbun pentru vreo injurie particulară? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale. (...) "

"Dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care rezumă în el pe toţi credincioşii, atunci Biserica universală - o, ce blasfemie! - va cădea odată cu el, pentru că el este numit universal! Aşadar, toţi creştinii trebuie să respingă acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpă onoarea sacerdotală a tuturor preoţilor de cum este, nebuneşte, uzurpat de unul singur! (care-şi spune papă) "

După moartea lui Ioan Postitorul, succesorul său - Chiriac - continuă să se folosească de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie şi patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27):

"Am avut grijă să-i fac cunoscută părerea mea vizând titlul lui îngâmfat şi superstiţios; i-am spus că nu va putea avea pace cu noi dacă nu va renunţa la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât invenţia primului apostat. Nu trebuie să socotiţi această afacere ca fiind fără de importanţă, pentru că dacă o vom tolera, vom perverti credinţa întregii Biserici. (...) Fără a mai vorbi de injuria care este adusă demnităţii voastre, nu se poate tăgădui că dacă un episcop se numeşte universal întreaga Biserică se zdrobeşte dacă el cade... "

Într-o altă scrisoare către împărat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33):

"Eu spun - fără cea mai mică ezitare - că oricine se numeşte episcop universal sau doreşte acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui Antihrist, căci prin aceasta pretinde să se înalţe mai presus decât ceilalţi. Greşala în care el cade vine dintr-o mândrie egală cu a Antihristului, pentru că după cum acest pervers a vrut să fie privit ca fiind mai presus decât ceilalţi oameni, tot aşa şi cel ce doreşte să fie singur numit episcop se ridică pe sine mai presus decât ceilalţi ".

Într-o scrisoare către Evloghie, patriarhul Alexandriei, Grigorie spune:

"Vă spun că nu trebuie să-mi daţi acest titlu, după cum nu trebuie să-l daţi nici altora. Şi iată că, în adresa scrisorii voastre îmi daţi totuşi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal şi de papă! Vă rog, Prea Sfinţia Voastră, ca pe viitor să nu o mai faceţi; căci vă ştirbiţi vouă înşivă ceea ce daţi prea mult altuia. (...) Dacă îmi ziceţi mie papă universal, negaţi că sunteţi Sfinţia Voastră ceea ce pe dea-ntregul aş fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea şi rănesc dragostea! "

Toate aceste extrase arată - prin gura unui sfânt papă al Romei - că episcopatul este egal în demnitate, şi că e diabolic a vrea să domini pe alţii. Această învăţătură este cea a Bisericii Ortodoxe; biserica romană, însă, învaţă cu privire la papi tocmai ceea ce Sfântul Grigorie condamnă cu atâta energie.

Patriarhul Evloghie al Alexandriei adresează lui Grigorie o scrisoare în care îl flatează numindu-l succesor al Sfântului Petru. Iată răspunsul Sfântului Grigorie (cartea a VII-a, scrisoarea 39, ediţia benedictină):

"Bunătatea Voastră mi-a vorbit mult în a sa scrisoare de scaunul Sfântului Petru - prinţul apostolilor -, zicând că acest apostol încă mai trăieşte acolo în succesorii săi. (...) Am primit cu bucurie tot ceea ce mi-aţi spus, deoarece cuvintele Voastre privind scaunul lui Petru au venit de la acela care şi ocupă acest scaun al lui Petru. (...) Deşi au fost numeroşi apostoli, totuşi singur scaunul prinţului apostolilor a prevalat prin a sa princialitate, care scaun există în trei locuri; căci el este cel care a slăvit scaunul în care a binevoit să se odihnească (quiescere) şi să-şi sfârşească viaţa aceasta. Tot el este acela care a făcut celebru şi scaunul în care a trimis pe evanghelist, ucenicul său. Şi, în fine, tot el a întărit şi scaunul în care a stat timp de şapte ani, chiar dacă a trebuit să-l părăsească. Deci, pentru că nu este decât un singur scaun al acestui apostol, dar trei episcopi îl ocupă acum - prin autoritate divină -, de aceea toate cele ce aud spuse de bine de Sfinţia Voastră mi le imput mie însumi".

Aşadar, vedem că Sfântul Grigorie, papă al Romei în secolul al VI-lea, era ortodox, şi că a desfiinţat toate tezele papiste adoptate de succesorii săi - succesori pe scaunul său dar nu şi în credinţa sa. Papa Grigorie al Romei spune clar că doctrina de la Vatican I este cea a lui Antihrist; biserica romană şi-a schimbat deci credinţa de o manieră extrem de gravă.

Într-adevăr, papalitatea a uzurpat rolul celor trei persoane ale Treimii: papa pretinde a exersa o jurisdicţie universală şi imediată, care aparţine lui Dumnezeu Tatăl; papa îşi spune Vicarul lui Hristos, în timp ce Fiul lui Dumnezeu n-are nevoie de vicar - Hristos a înviat din morţi şi a zis: "iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20); papa uzurpă rolul Sfântului Duh de a învăţa în mod colegial prin toţi succesorii apostolilor, spunându-şi infailibil în materie de credinţă şi de morală - în timp de Hristos a zis: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate cele ce v-am spus Eu". (Ioan 14, 26)

În concluzie, am văzut că Biserica Ortodoxă a lui Hristos trebuie să fie întemeiată de Hristos, trebuie să dăinuiască până astăzi, şi trebuie să-şi fi menţinut aceeaşi credinţă din timpul apostolilor până în zilele noastre.

Bisericile protestante n-au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, mult mai târziu şi - cât priveşte credinţa - sunt în dezacord între ele şi cu Biserica apostolică.

Biserica Romei propune o învăţătură contrară celei a Bisericii Ortodoxe a primelor secole, aşa cum dau mărturie Sfintele Scripturi şi Părinţii - şi mai ales Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei în secolul al VI-lea.

Biserica Ortodoxă a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ea există de o manieră neîntreruptă de atunci şi până astăzi, şi a păstrat aceeaşi credinţă pe tot timpul existenţei sale.

Ea este deci adevărata Biserică a lui Iisus Hristos.

Încă din momentul creaţiei, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate, putând să-şi manifeste dragostea sa faţă de Creator în mod liber. Însă el, omul, crezând că are tot ce vrea şi că poate face orice şi fără Dumnezeu şi-a luat partea cu care fusese înzestrat şi a plecat în ţara îndepărtată, ţara păcatului, prin călcarea poruncii şi refuzul de a conlucra cu dragostea Tatălui (Luca 15, 11-32).

Hristos se pogoară în lume pentru a ridica pe om din moartea păcatului la viaţa în Dumnezeu. Omul nu mai este stăpânit de moarte, ci se face un învingător al morţii prin viaţa cea întru Hristos, fiind înzestrat cu putere de sus, cu harul ce izvorăşte din Fiinţa Divină a Sfintei Treimi, care se revarsă în Biserică.

Biserica este locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de pe care şi prin care îşi începe zborul său spre înălţimile cereşti. Biserica ne oferă tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza condiţia de oameni.

Unicitatea lui Dumnezeu presupune principiul singularităţii Bisericii, în sensul că El oferă puterea desăvârşită şi nu are nevoie de o corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repetă, ceea ce zideşte El nu are nevoie de o întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire. Biserica cea zidită de Dumnezeu este una, iar celelalte aşa-zise “biserici” sunt zidite de oameni, care, crezându-se dumnezei încearcă să-L corecteze pe Dumnezeu, potrivit concepţiei lor demonice. “Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este Unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici” (Clement Alexandrinul, Stromata a VII-a, în Scrieri, Partea a doua, PSB 5, EIBM, Bucureşti 1982, pag. 544)

Adevărata Biserică este zidită pe “Piatra cea din capul unghiului” (Psalmul 117, 22: Isaia 28, 16; Matei 21, 42; Marcu 12, 10-11), Care are vârful în Dumnezeu şi Care este Dumnezeu. Originea ei este divină şi nu are la bază principii umane.

Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, întemeierea Bisericii este echivalentă cu o nouă zidire a lumii (Omilia 13 la Cântarea Cântărilor). Prin urmare, lumea fiind creată o dată, tot la fel şi Biserica se întemeiază o dată şi pentru totdeauna. Ea este zidită pentru veşnicie şi este condusă de Hristos, Capul său (Coloseni 1, 18), fără întrerupere: “ ... porţile iadului nu o vor birui” (Matei 28, 20).

Romano-catolicii susţin că ei sunt cei care constituie Biserica adevărată, deoarece mărturisesc “integral şi autentic adevărul universal şi ortodox, pe întreg globul” (Tertulian Longa, Credo - Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, colecţia “Homo Religiosus”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 184) . Vorbe goale pe care nici catolicii înşelaţi de papă nu le cred, căci istoria creştină arată şi demonstrează netemeinicia lor. Nu poţi să fii cu Dumnezeu atâta timp cât nu păstrezi cuvântul Său, ci încerci să-l modifici după bunul tău plac. Ori câte erezii - dogme noi nu au intrat în grupare lor religioasă, dogme care nu au nici măcar un principiu logic, dar altminteri scripturistic? (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc. etc.). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Scriptura nu poate fi modificată: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Deci catolicii înşelaţi de papă să renunţe la toate ereziile lor şi să primească botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi, dacă vor unire dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă este adevărata păzitoare a cuvântului lui Dumnezeu, paznic credincios care tot timpul a respectat porunca Domnului şi tocmai de aceasta a împlinit-o pentru că Hristos a fost, este şi va fi prezent în ea: “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23).

Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit, prin Sfântul Duh Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16). Este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au “om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). Totul este aici “adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi “dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aici este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12), căci: “ ... în afara Ortodoxiei celei adevărate întunericul creşte cu repeziciune” (Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, FEP - Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău 1995, pag. 228)

Ortodoxia este plinătatea, în sensul că nu are ce primi de la nimeni, ci numai poate să ofere pentru a îmbogăţi sufleteşte şi pentru a apropia de Dumnezeu. “În afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr. Ea este singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinţii Apostoli şi este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Colecţia “Părinţi ruşi”, Editura Sofia, Bucureşti 1999, pag. 10) .

Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent în ea (Matei 28, 20) pentru a o ocroti şi a o hrăni cu Trupul şi Sângele Său.

Ortodoxia este Cina cea de Taină la care sunt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) să se împărtăşească cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Toţi participă la aceeaşi rugăciune, împărţind fiecare după harul şi darul său. Aici este familia cea mare unde cu toţi ne suntem fraţi prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tată (Mica Dogmatică vorbită, de Pr. M. A. Costa de Beauregard şi Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 61) .

Precum atunci, la Cina cea de Taină, aşa şi acum, Sfinţii Apostoli stăteau smeriţi şi uniţi în rugăciune, iar dintre ei numai Iuda Iscarioteanul, cel ce avea punga, (cel ce s-a limitat la partea văzută - partea lumească), s-a găsit să-L încerce pe Domnul, vânzându-L.

Iuda Iscarioteanul reprezintă omul eretic, care fuge de la masa euharistică, de la unitatea Bisericii Ortodoxe, găsindu-şi “liniştea” în concepţiile sale şi nu în Dumnezeu. Istoria ne arată că lumea a fost plină de astfel de oameni. Sunt mulţi de Iuda care se cred apostoli (I Corinteni 12, 29). Însă nădejdea nu trebuie să ne-o punem în “infailibilitatea” noastră, ci în puterea şi dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu să urmeze drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie să urmăm drumul Său, drumul Crucii, prin dragoste şi smerenie, drumul Ortodoxiei.

Ortodoxia este izvorul nesecat şi dătător de viaţă care izvorăşte din coasta Mântuitorului Hristos şi care răcoreşte prin această “apă vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Ea nu-şi rezervă aceste daruri numai pentru sine, ci se lasă deschisă către toţi oamenii: “Ortodoxia nu este proprietatea tradiţiei soborniceşti, a cărei păstrătoare se ştie a fi... Ortodoxia nu poate decât să privească cu bunăvoinţă, să înlesnească, să întărească orice întoarcere la izvoare” (Oliver Clement în prefaţa la cartea Împărtăşirea Sfântului Duh, de Preot Prof. Boris Bobinskoy, Colecţia “Biblioteca Teologică”, Seria “Teologi Ortodocşi Străini”, EIBM, Bucureşti 1999, pag. 11).

Ortodoxia propune şi a propus încă de la întemeierea ei, din vremea Sfinţilor Apostoli, un alt fel de viaţă, o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu. Cu toată teologia şi practica ei liturgică reprezintă o relaţie mistică, o relaţie în care omul şi Dumnezeu îşi vorbesc reciproc, în care omul devine liber şi protejat de Dumnezeu.

Multe se pot spune despre Ortodoxie, dar nu poţi pătrunde în profunzime tainele ei, aşa cum nu poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu în totalitate. Poţi să vorbeşti despre ea numai ceea ce ai văzut din unghiul din care ai privit, iar schimbarea unghiului înseamnă o înaintare în viaţa cea întru Dumnezeu, prin urmare subiectul nu poate fi epuizat niciodată.

Biserica Ortodoxă este oaza din mijlocul deşertului acestei lumi, unde toţi cei care aleargă se vor mântui de arşiţa disperării şi nesiguranţei; unde toţi se vor răcori şi hrăni cu bunurile dumnezeieşti. Este soarele cel mare care luminează cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreşte revenirea la casa părintească (Luca 15, 11-32).

Veniţi, fraţilor, căci masa este îndestulată şi pentru noi, dar şi pentru voi, şi astfel vom trăi în comuniune cu Dumnezeu. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28).

Deci CĂUTAŢI ADEVĂRUL, ŞI AFLÂNDU-L, VEŢI FI LIBERI ! ADEVĂRUL LUI HRISTOS ESTE ÎN BISERICA ORTODOXĂ !

Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

   


  • <<2017.August 
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031   

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Blog Status

Vizitatori:113.258
Insemnari:16
Comentarii:0

Arhiva

Blogarama - The Blog Directory
† Fi-vor închinate aceste pagini Ţie, Doamne, ca să trăiesc după ce mor †
† Mulţumesc Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi unui vas slab şi neputincios cum sunt, să slujească Bisericii Ortodoxe Române †
† Slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântările Sale †
Copyright © 2007
® Toate drepturile rezervate
Mărturisitor Ortodox
Pentru propuneri, sugestii, trimiteţi e-mail: marturisitorortodox@yahoo.com BlogCatalog.roDirectory of Religion Blogsblog search directory
Vă puteţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor, puteţi fi alături de noi, dând dublu click direct pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Blog Flux Pinger - reliable ping service.
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare