Sambata, Mai 19, 2007, 11:41 PM 

Falsificarea Sfintei Scripturi facuta de papa Ioan Paul al II-lea
     media: 4.63 din 22 voturi

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea .

A omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.



Mărturisitor Ortodox



În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor"(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi".

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă".

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: "Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie." ("Succesiunea apostolică", Preot Prof. Liviu Stan, revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" şi "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat - tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare". Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin" .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post" :

"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii ". David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. "

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O "personalitate de marcă" a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: "cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid" (în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme").

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor" (în "Catholic Family News"). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi "o misiune universală în lumea întreagă".

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze "acelaşi plan universal al mântuirii".

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui" .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: "O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? "(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine". Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare" . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte"- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea." (Articolul1) Şi încă: "Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele." (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…" Şi mai mult: "Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile". Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi". Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai", de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism" . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii" .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea "Subminarea Bisericii Catolice", că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer" sau "The National Review"). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995, găsim următoarea menţiune: "Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian".

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

"Istoria Bisericească Universală", Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

"Rugăciune şi Lumină Mistică", Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

"Distrugerea Bisericii Romano-catolice", în Revista "Francmasoneria", paginile 49-51, nr. 1, 1999.

"Ortodoxie şi Ecumenism", Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

"Cine atacă Biserica Romano-catolică?" articol Internet, "Romanian Historical Studies".

Revista "Studii Teologice", nr. 5-6, 1955.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Vineri, Mai 18, 2007, 08:25 PM 

Prin tacere, il tradam pe Dumnezeu
     media: 4.27 din 11 voturi

PRIN TĂCERE ÎL TRĂDĂM PE DUMNEZEU

CEA MAI TRISTĂ ETAPĂ DIN ISTORIA LUMII : ANIMALIZAREA

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Mărturisitor Ortodox


Ca simplu creştin ortodox român mă întreb de ce românii preferă tăcerea când e vorba să-şi afle identitatea, religia, istoria, chiar limba strămoşească. Urmărind istoria poporului român de-a lungul veacurilor, constatăm că românii au rămas după inimă tot români în majoritate, deşi au suportat sute de ani jugul popoarelor migratoare sau a unor superputeri vremelnice.

Astăzi, din păcate, se constată că în urma presiunii exercitate de “imperiul mass-media”, românii încep a nu mai fi români. Dacă după al doilea război mondial s-a efectuat experimentarea forţată a comunismului de către organizaţiile iudeo-masonice asupra câtorva popoare, experiment care nu a dus la nivelarea conştiinţei acestora cum se dorea de altfel, astăzi se derulează cel mai feroce, mai viclean şi mai subtil experiment de reeducare a oamenilor, de spălare a creierelor, de zombare a popoarelor, de transformare a acestora în mase de dobitoace dirijate prin sugestie şi dezinformare, utilizându-se marele instrument mass media.

Şi ne întrebăm cum arată un zombi uman, desigur, o persoană care-şi ignoră total istoria neamului său, folclorul, tradiţiile, credinţa ortodoxă strămoşească, un om care “trăieşte clipa” adică are ca scop al vieţii sale să-şi satisfacă toate poftele culinare, sexuale, toate hobby-urile cu grijă sugerate de puterile oculte prin mass-media; adică un om-animal care trăieşte şi gândeşte animalic la nivel strict material, fără idealuri superioare, fără principii creştin-ortodoxe, neştiind sau ignorând total ideea, convingerea scopul vieţii fiecărui om pe pământ este mântuirea prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea omului se face prin conlucrarea tainică între om, care doreşte şi se străduieşte să trăiască Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiecare zi, şi Dumnezeu, care-i dă putere omului de a împlini practic poruncile evanghelice.

Astăzi din nefericire, asistăm la cea mai tristă etapă din istoria lumii – animalizarea; e adevărat, în condiţii umane demne de admiraţie, dar scopul este traiul material foarte bun şi nicidecum înnobilarea sufletului uman printr-o viaţă spirituală întru Hristos.

Şi poate mă veţi contrazice că nu e aşa, dar să privim un pic la popoarele din Occidentul super-civilizat:

Oare nu aici se practică şi se susţin în public drepturile aşa-ziselor minorităţi sexuale, care de fapt sunt boli psihice grave şi în acelaşi timp păcate groaznice înaintea Bunului Dumnezeu ?

Oare nu în Occident s-a conceput comunismul (Germania, Marea Britanie ) dar s-a aplicat în Europa de Est ?

Oare nu în Occident s-au distrus tradiţiile, folclorul şi occidentalii de astăzi nu-şi mai cunosc rădăcinile, strămoşii, şi nici nu-i mai interesează ?

Oare nu în Occident s-au produs drogurile şi SIDA care mai apoi au fost exportate în toată lumea ?

Oare nu din Occident s-a început distrugerea credinţei în Hristos prin apariţia catolicismului eretic şi din acesta a tuturor cultelor sectante protestante şi neoprotestante?

Oare nu din Occident s-au organizat distrugătoarele cruciade care au demolat mănăstirile şi bisericile ortodoxe din Serbia, Grecia, Muntele Athos şi tot imperiul bizantin, silind credincioşii ortodocşi să se închine înşelatului papă eretic?

Oare nu în Occident şi astăzi se planifică reorganizarea popoarelor, îndobitocirea şi manipularea acestora, adică a noastră, a tuturor ?

Oare nu din Occident ni s-a impus demolarea industriei şi agriculturii deoarece Occidentul oferă o supraproducţie la toate nivelele şi are nevoie de piaţă de desfacere, forţă de muncă şi materii prime ieftine pentru a-şi menţine luxosul nivel de trai?

Oare nu Occidentul a dezvoltat NATO, această superputere militară prin care terorizează toată planeta, impunând propria demo(no)craţie (adică propriul interes) şi nicidecum nu urmăreşte bunăstarea celorlalte popoare?

Oare nu Occidentul sub pretextul drepturilor minorităţilor desfiinţează ţări (Iugoslavia, Cehoslovacia) şi pe altele le demolează (Serbia, Afganistan, Irak)?

Oare nu în Occident s-au produs doctrinele New Age şi Noua Ordine Mondială de către iudeo-masonii sionişti, doctrine prin care se urmăreşte transformarea planetei într-un imens lagăr în aparenţă cu faţă umană, dar în care libertatea de expresie, libertatea de manifestare, cât şi libertatea religioasă vor fi de-a dreptul interzise şi chiar sancţionate penal utilizându-se în acest scop toate organizaţiile internaţionale civile şi militare, create tot de aceştia?

Oare nu în acest Occident super-civilizat întâlnim o Sahară spirituală înspăimântătoare, produs al îngâmfatelor pseudo-biserici creştine catolică, protestante şi neoprotestante?

În această Sahară spirituală înspăimântătoare, popoarele occidentale nu mai găsesc o viaţă spirituală reală deoarece în aceste pseudo-biserici nu lucrează harul Sfântului Duh Dumnezeu, datorită ereziilor dogmatice şi secularizării creştinismului, constatându-se o cădere spirituală de proporţii prin faptul că un număr tot mai mare de occidentali se convertesc la religii păgâne ca în mahomedanism, budism, hinduism etc., când de fapt unica şansă a Occidentului de a se redresa spiritual este Credinţa Ortodoxă pe care ei o ridiculizează mai ales la nivel oficial. Iată ce a produs civilizaţia şi progresul material occidental.

Acest fel de civilizaţie spirituală dorim noi românii? Un trai material foarte bun, într-o lume animalizată şi fără Dumnezeu?

Spuneam că românii încep a nu mai semăna a români ci a occidentali aiuriţi, animalizaţi, inculţi şi des-creştinaţi. Aceasta vrem noi românii?

Pentru a nu ajunge aşa tot românul trebuie întâi de toate să fie Creştin Ortodox cu viaţa şi cu credinţa, în al doilea rând trebuie să-şi practice datinile strămoşeşti (sărbătorile şi folclorul) concomitent cu respingerea kitsch-ului de orice fel (muzica ţigănească şi disco, îmbrăcămintea, gesturile şi mentalitatea de turmă), în al treilea rând să se autoeduce prin cunoaşterea istoriei românilor, a culturii vechi româneşti, a istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a vieţilor sfinţilor, a literaturii româneşti, a metodelor de manipulare a maselor şi a politicii internaţionale. Iar în al patrulea rând, tot românul să nu se mai lase manipulat, reeducat şi transformat în zombi prin intermediul mass-media, ci să caute să-şi păstreze demnitatea şi personalitatea, credinţa ortodoxă şi o viaţă spirituală autentic ortodoxă.

Pentru a realiza aceste idealuri este nevoie de curaj, de bărbăţie, este nevoie de a sparge frica din noi, cât şi frica de represiune ce vine din exterior. Este nevoie de a nu ne mai preface că nu vedem, de a spune faptelor pe nume, de a ne manifesta public opoziţia faţă de ecumenism şi idolul umanist, faţă de abuzuri, de corupţie, faţă de incompetenţă şi amatorism, este nevoie de a ne manifesta ca oamenii vii, cu personalitate, care există real iară nu virtual, este nevoie de a ne manifesta ca un popor vechi (nu învechit) cu istorie veche, cu o cultură originală şi nobilă, cu o credinţă ortodoxă strămoşească la fel de veche şi adevărată.

Din nefericire, se constată un fenomen trist, ruptura dintre generaţii, bătrânii desconsideră tineretul şi s-au retras într-o carapace a tăcerii, a resemnării. Dacă suntem atenţi la popoarele puternice, dintotdeauna bătrânii şi-au reeducat tinerii să-şi păstreze identitatea, cultura, tradiţiile, personalitatea, credinţa strămoşească şi unitatea. La noi această educaţie nu prea se face, ba mai rău, se tace, se tace când vin occidentalii şi evreii zicând că noi românii suntem un popor de adunătură de migratori (deşi ei sunt aşa), se tace când canoanele Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei sunt anulate sau distruse de unii ierarhi masoni ecumenişti, ’’ortodocşi’’ ce şi-au făcut studiile ’’teologice’’ la universităţi ale sectanţilor protestanţi şi a ereticilor catolici în străinătate, se tace când istoria modernă a românilor este falsificată în mod grosolan, se tace când noi românii suntem acuzaţi de maghiari şi evrei că am fi un popor de criminali, că am ucis, deşi ungurii au ucis şi au exterminat români din Transilvania, deşi românii i-au primit pe evrei pentru a vieţui în România şi i-au protejat în perioada holocaustului evreiesc, se tace când unii din mai marii Bisericii Ortodoxe folosesc în mod abuziv Biserica ca monedă de schimb politică, uitând că de la Dumnezeu li s-a dat această putere cu scopul de a fi păzitori, păstrători şi continuatori ai unicei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, călcând în picioare adevărul de credinţă bimilenară şi pe toţi sfinţii ortodocşi care au mărturisit-o pe aceasta, încercând să transforme Ortodoxia într-o filosofie la fel de ieftină ca şi pseudo-bisericile occidentale.

De ce tac bătrânii? Când România este demolată încetişor sub ochii noştri, pentru a fi reorganizată sub patronaj occidental iară nu românesc, când Biserica Ortodoxă Română este încetişor şi diplomatic atrasă către Occidentul eretic şi secularizat, cu concursul (trădarea) unor arhierei ortodocşi români pentru a o transforma într-o Biserică apostată (eretică, căzută din dreapta credinţă) şi anexă a bisericilor eretice occidentale.

Sfântul Grigorie Teologul spunea că “prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”, şi nu greşea căci Însăşi Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne spune: “oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 10-32; 33). Şi “…veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 8, 32). Deci de ce tac bătrânii? Când ei sunt mărturii vii ale poporului român şi martori ai istoriei adevărate. De ce tac marii trăitori ai Ortodoxiei româneşti, când sub ochii lor se repetă grozăvia uniaţiei de la anul 1700, dar într-o variantă “euromodernizată”, diplomatică, fără tunurile generalului Bucow, dar sub perspectiva tunurilor NATO ?

Tăcerea produce resemnare, confuzie şi chiar distrugere, tăcerea încurajează adversarul, tăcerea trădează. Cum oare să spunem că bine fac unii din arhipăstorii noştri ortodocşi când zic despre catolici că e bună şi credinţa lor şi preoţia lor şi tainele lor, când de fapt Sfinţii ortodocşi ca Marcu al Efesului, Fotie al Constantinopolului, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, Ioan de Kronstadt, Serafim de Sarov, Ignatie Briancianinov, sfinţii mucenici athoniţi ucişi de cruciaţi pentru că nu au vrut să se închine papei eretic, cât şi sfinţii români ca Nicodim de la Tismana, Ioan Iacob Hozevitul, Paisie de la Neamţ, Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi mulţi alţii ca ei, au mărturisit cu scrierile şi cu însăşi viaţa lor despre credinţa catolică că este erezie, este înşelare demonică, că datorită deformării dogmei Sfintei Treimi prin conceptul Filioque, ei săvârşesc păcat împotriva Sfântului Duh Dumnezeu, după cum chiar Mântuitorul Hristos ne spune: “De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 12, 31) ?

Cine sunt sfinţii aceştia pomeniţi mai sus?

Nu sunt oamenii lui Dumnezeu pe pământ şi nu i-a preamărit Dumnezeu dăruindu-le trup nestricăcios bineplăcut şi bineînmiresmat, arătând prin aceasta că viaţa lor şi ceea ce aceştia au lăsat scris ca învăţături sunt de la Dumnezeu, adică prin gura lor nu ei au vorbit, ci chiar Sfântul Duh Dumnezeu?

Deci dacă Sfântul Duh a vorbit prin sfinţi şi ne-au lăsat mărturii şi învăţături clare despre credinţa ortodoxă şi despre erezia catolică, neascultând de sfinţi, de fapt, nu ascultăm de Sfântul Duh Dumnezeu care a vorbit prin ei şi astfel ne luăm singuri osândă, după cum ne arată Mântuitorul Hristos: “Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 12, 32)

Aşadar, aplaudând europolitica de uniaţie bisericească, oare nu-i călcăm în picioare pe sfinţi, oare nu ignorăm pe Sfântul Duh, oare nu-l răstignim din nou pe Hristos? De ce să tăcem şi noi, de ce să ne prefacem că totul e bine şi frumos, când sub ochii noştri se fac preparativele de apostazie a Bisericii Ortodoxe Române ?

Dacă clasa politică română, datorită lipsei de credinţă ortodoxă şi lipsei de cultură ortodoxă religioasă, impune Bisericii Ortodoxe Române acest compromis religios pe care vicleanul papă eretic îl cere în mod elegant dar ultimativ (cum a făcut-o şi cu Biserica Sârbă care l-a refuzat categoric şi drept răsplată a fost demolată de avioanele NATO), totuşi mai marii noştri arhierei să-şi amintească că Iisus Hristos le-a dat puterea şi scaunul apostolesc al arhieriei şi că sunt datori să apere Biserica Ortodoxă Română cu preţul vieţii lor, de orice erezie şi compromis ce ar putea afecta în vreun fel credinţa ortodoxă. Şi încă să-şi mai amintească de mitropolitul Irineu Mihălcescu care dându-şi seama de înşelarea masoneriei şi a ecumenismului, s-a retras din aceste mişcări şi le-a denunţat public în cartea “Teologia luptătoare”, să-şi amintească cum patriarhul Iustinian Marina a refuzat politicos invitaţia papei la reconciliere, trimiţându-i acestuia competenta lucrare despre insuficienţele catolice.

Şi având în vedere că Biserica Ortodoxă e mai presus decât orice organizaţie pământească şi că arhiereul ortodox e mai presus de orice titlu sau grad masonic şi decât orice funcţie sau titlu lumesc, cu atât mai mult arhiereii ortodocşi sunt datori să apere credinţa ortodoxă şi noi, creştinii ortodocşi, să apărăm şi să mărturisim credinţa ortodoxă chiar cu preţul vieţii noastre.

De vom tăcea îl trădăm pe Dumnezeu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe sfinţi şi pe noi înşine. Prin tăcere renunţăm singuri la viaţa veşnică, ne condamnăm la ruşine şi coşmar.

Bunule Doamne, Iisuse Hristoase, luminează cugetele noastre şi ne îndrumă paşii spre valorile Ortodoxiei, învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să luptăm împreună pentru a avea toţi cugetul curat, în învăţătura scrisă şi în trăirea practică religioasă a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei !

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, tuturor!


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Vineri, Mai 18, 2007, 03:34 PM 

Explicarea Crezului, simbolul credintei noastre ortodoxe
     media: 4.54 din 11 voturi

EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi


Mărturisitor Ortodox


• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •

Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?

Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.

Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele "... Şi în Sfântul Duh ...", a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.

Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul "Crez" vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot "eu cred", de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.

EU CRED - aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în "The Faith of Chosen People", by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.

De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.

EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.

EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu - Izvorul a toată iubirea - pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.

EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.

EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.

Crezul - Simbolul credinţei noastre ortodoxe

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Cred într-Unul Dumnezeu

Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.

Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.

Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.

Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieşirea - A doua carte a lui Moise - 20, 2-3).

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului "şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului - aprinse fiecare în parte!

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus "Cred într-un Dumnezeu".

Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.

Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.

Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.

Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli - şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: "Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta... meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere..." (Faptele Sfinţilor Apostoli - 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.

Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.

Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena "duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli" (Faptele Sfinţilor Apostoli - 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India - idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.

Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.

"Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine", porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.

A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute

Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.

El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil - comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.

Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: "Tată al cui ?" şi "în ce moment a devenit El Tatăl ?" El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul - născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul "când ?" De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un "când", deoarece în El nu există ciclu temporal.

Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.

Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole - nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau "Atotputernicul", "Jude­cătorul", "Preaînaltul", "Regele", "Domn al mulţimilor", dar niciodată nu foloseau dulcele nume de "Tată".

Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele "Avva Părinte" (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel - 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel - 8, 14-16).

Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: "Deci voi aşa vă rugaţi: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi "Ta­tăl nostru".

Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt "Tată". Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu "Tatăl nostru!". De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: "Tată! ".

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tată", apoi "Atotputernic" şi "Făcător". Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit "şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.

Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: "Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?" Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?

Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. "Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru" spune Fiul lui Dum­nezeu" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 10, 29). "Şi păr din capul vostru nu va pieri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca - 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.

Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru - Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute "...în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut" (Psalmii - 113, 11). Prin cuvintele "în cer" sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele "pe pământ" ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.

Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.

De aceea, când auziţi spunându-se "Creato­rul a creat tot ceea ce este creat", nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.

Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente - pământ, apă, foc şi aer - stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.

Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare - toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?

Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: "Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor" (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul - 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh "până la al trei­lea cer...", "a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască" (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.

Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi - doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat - El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.

Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.

Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

(vor fi adăugate şi alte extrase din meditaţiile Sfântului Nicolae Velimirovici)

Joi, Mai 17, 2007, 11:09 PM 

Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe
     media: 4.45 din 27 voturi

SFINTELE TAINE ALE BISERICII ORTODOXE


Mărturisitor Ortodox


Tainele au fost instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Harul divin, pierdut prin păcatul lui Adam, a fost redobândit şi dăruit oamenilor prin jertfa pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17)

Această putere sau energie care izvorăşte din jertfa de pe cruce, care îi îndreptează şi îi sfinţeşte pe credincioşii ortodocşi, nu lucrează în mod nemijlocit asupra acestora, ci este legată de anumite semne şi lucrări văzute.

Sfintele Taine sunt purtătoarele şi transmiţătoarele harului divin în mod real.

• Fiinţa Tainelor

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici Ortodoxe, prin care celor ce le primesc se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt.

Tainele au o funcţie unificatoare a credincioşilor în Hristos şi în Biserica Ortodoxă.

Tainele au fost instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos:

„…iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17)

Sfinţii Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1; I Petru 4, 10)

Partea văzută :

Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserica Ortodoxă pentru săvârşirea ei, cuprinzând:

Materia ;

Actele făcute ;

Cuvintele rostite de săvârşitor;

Partea nevăzută :

Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc ;

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor.

Taina, deşi e rânduită de Biserica Ortodoxă, este expresia voinţei Întemeietorului Tainelor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lucrează nemijlocit în Biserica Sa Ortodoxă prin Duhul Sfânt, deci partea văzută lucrează în Taină nu de la sine şi prin sine, ci prin prezenţa Duhului Sfânt, în conformitate cu voinţa Celui ce le-a instituit.

La fiecare Taină există un săvârşitor şi un primitor.

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului deoarece principalul şi adevăratul săvârşitor este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

• Necesitatea Tainelor •

Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod real.

Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor ortodocşi.

• Numărul Tainelor •

Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna numărul de şapte Taine.

Sfânta Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte.

Sfânta Tradiţie nu precizează numărul Tainelor – la început noţiunea de Taină în sens restrâns nu este precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.

Prima precizare a numărului Tainelor apare în anul 1274 în Mărturisirea de credinţă prezentată de împăratul bizantin Mihai Paleologul la Sinodul unionist de la Lyon.

• Sfânta Taină a Botezului •

Sfânta Taină prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci, fiind renăscut spre o viaţă nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa crucii, devenind membru al Bisericii Ortodoxe.

Alte numiri în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie:

Baia naşterii a doua, naştere de sus, baie mântuitoare, scăldătoare sfântă, izvor sfânt, renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.

Instituirea : înainte de Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28, 19)

Materia : este apa naturală, curată, iar din Tradiţie s-a moştenit ca ea să fie sfinţită.

Formula : „Botează-se robul lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”

Săvârşitorul : este preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.

Primitorii : sunt toţi cei nebotezaţi care voiesc să se curăţească de păcatul strămoşesc.

Botezul sângelui : moartea martirică pentru credinţa în Hristos suferită de o persoană nebotezată.

Botezul dorinţei : dorinţa arzătoare a unui om nebotezat de a deveni membru al Bisericii Ortodoxe a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreunată cu pocăinţă, evlavie şi viaţă virtuoasă. Dacă un om nu poate primi Botezul dintr-o cauză pe care n-o poate înlătura, acesta se socoteşte a fi botezat cu Botezul dorinţei.

• Sfânta Taină a Mirului •

Sfântul Mir sau Mirungerea este Taina prin care noul botezat, îndată după Botez, primeşte harul Duhului Sfânt spre a se întări şi spori în noua viaţă dobândită după botez.

Alte numiri:

Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire.

„Taină a punerii mâinilor” – modul în care se administra la început de Sfinţii Apostoli.

Harul primit prin Taina Sfântului Mir este necesar creşterii şi desăvârşirii moral-spirituale a celui renăscut prin Botez.

Instituirea : nu se cunoaşte momentul instituirii dar câteva fragmente vorbesc despre importanţa acestei Taine:

„Iar cel ce ne întăreşte pe noi … şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 21-22)

„Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30)

Materia : este mirul sfinţit, care se sfinţeşte de Patriarhul fiecărei Biserici Autocefale, înconjurat de tot soborul ierarhilor în funcţiune, în Joia Patimilor.

Formula : „Pecetea darului Duhului Sfânt” .

Săvârşitorul : este preotul sau episcopul hirotonit canonic.

Primitorul : este creştinul care a primit botezul. Biserica Ortodoxă administrează Taina Sfântului Mir îndată după Botez.

• Sfânta Taină a Euharistiei •

Numele vine de la cuvântul grecesc eucaristia = mulţumire – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune.

Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.

Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul ortodox primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însăşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.

Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii:

„căci o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17)

Alte numiri:

Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Paharul vieţii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură …

Instituire: Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând:

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi…” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22; Luca 22, 10)

„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19)

Materia : este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită iar vinul de asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă.

Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.

Formula : „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în paharul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.

Primitorii : sunt toţi creştinii care nu s-au despărţit sau n-au fost excluşi din Biserica Ortodoxă şi care s-au pregătit pentru primirea Sfintei Euharistii prin Taina Pocăinţei.

Efecte :

Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56)

Curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice.

Garanţia învierii şi a nemuririi.

• Sfânta Taină a Mărturisirii •

Pocăinţa este Taina prin care creştinul ortodox, pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic ortodox, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică.

Instituirea :

„Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18)

„Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)

Formula : „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (sau fiică)… şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Efecte :

Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu.

Uşurare sufletească şi apropiere de Dumnezeu.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.

Primitorii : sunt toţi creştinii care s-au despărţit de Hristos prin săvârşirea unor păcate mai mult sau mai puţin grele.

• Sfânta Taină a Preoţiei •

Taina prin care o persoană e consacrată în scopul de a săvârşi toate celelalte Taine, ca reprezentant văzut al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor.

Preoţia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Efecte :

Împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a fost sfinţit.

Imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.

Instituirea: Taina a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când arătându-Se Apostolilor, le-a zis:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Formula : „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele lipsite le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (Numele) în diacon, preot, episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.

Săvârşitorul : acestei Taine este numai episcopul.

Primitorul : Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens.

Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.

• Sfânta Taină a Nunţii •

Nunta este Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.

Efectele : acestei Taine sunt transformarea legăturii dintre cei doi soţi în una asemănătoare celei dintre Hristos şi Biserica Ortodoxă.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul care reprezintă în mod vizibil pe Hristos.

Primitorii : Tainei sunt doi creştini ortodocşi de sex diferit, necăsătoriţi, care nu se află într-un grad de rudenie apropiată.

Formula : „Se cunună robul lui Dumnezeu (Numele) cu roaba lui Dumnezeu (Numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Însuşiri speciale : unitatea şi indisolubilitatea.

• Sfânta Taină a Maslului •

Maslul sau Eleoungerea este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.

Dovezi :

„Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6, 12-13)

„De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15)

Materia : este untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.

Formula : este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”.

Săvârşitorii : sunt preoţii Bisericii Ortodoxe, aşadar nu un singur preot. În practică, Biserica Ortodoxă a stabilit ca Maslul să fie săvârşit de şapte preoţi.

Primitorii : sunt credincioşi bolnavi, indiferent de felul şi gravitatea bolii.

Efectele :

Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti ;

Iertarea păcatelor.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Joi, Mai 17, 2007, 10:54 PM 

Am fost cuprins de iubire pentru toata zidirea lui Dumnezeu
     media: 5.00 din 6 voturi

AM FOST CUPRINS DE IUBIRE PENTRU TOATĂ ZIDIREA LUI DUMNEZEU


Mărturisitor Ortodox


Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele …

Mărturisirea Sfântului Siluan,

în Mânăstirea ”Sfântul Pantelimon”,

Muntele Athos, Grecia

Inima mea tânjeşte după Domnul şi-l caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut ? Tu m-ai găsit, Tu, mai întâi. Tu mi-ai dat să trăiesc dulceaţa Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi durerea mea. Dar cu smerenie rog îndurarea Ta : revarsă asupra păcătosului ce sunt, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui îndeamnă mintea mea să caute din nou milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale ca să nu pierd din nou harul Tău, şi să nu mă tângui ca Adam care plângea după Dumnezeu şi Raiul cel pierdut.

• În primul an al vieţii mele în mânăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Sfântul Duh. Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi l-a dat prin milostivirea Sa. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul din dragoste de oameni. Duhul lui Hristos pe Care mi l-a dat Domnul vrea mântuirea tuturor, doreşte ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului Raiul : la fel îl va da oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertarea dar încă şi Duhul Lui. Şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ? Şi cine ar putea tâlcui milostivirea Sa ? Fraţii mei, în genunchi vă rog : credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu. Duhul Sfânt este Iubire şi această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinţilor care sunt în cer, şi acelaşi Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu o poate tâlcui în cuvinte. El este nesfârşit de blând şi smerit, şi atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele, devine el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam când a fost izgonit din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea gemetele lui; lacrimile lui erau pline de amara întristare şi a plâns ani mulţi.

• Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu şi l-a pierdut, însetează după Dumnezeu şi spune : "Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi".

Doamne al milei caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te descoperi slugilor Tale.

Doamne, toate popoarele sunt lucrul mâinilor tale. Întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca sa cunoască toate iubirea Ta.

Popoare ale pământului! Să chemăm pe Domnul şi rugăciunea noastră va fi auzită, căci Domnul se bucură de căinţa oamenilor; toate Puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu…

• Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa, pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult ne iubeşte. Dar dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă se şi bucură de întoarcerea păcătosului.

"Tu ai atras la Tine sufletele Sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite. Mintea Sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi ea se avântă spre Tine, Lumina şi Bucuria noastră. Inima Sfinţilor Tăi s-a întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te poate uita nici măcar o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt." "Doamne, binevoieşte să ne dai darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava ta şi să trăim în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să domnească numai iubirea."

Ah, dacă am şti cum iubeşte Prea Sfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cum compătimeşte şi suferă pentru cei ce nu se căiesc!

• Altă dată, de Paşti, mergeam de la poarta principală a mânăstirii şi văd venind în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţa veselă - harul dumnezeiesc veseleşte pe copii. Aveam un ou şi i l-am dat. Lucrul acesta i-a făcut multă plăcere şi îndată a alergat spre tatăl lui să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o uşoară bucurie. Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu.

• "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa vie. Veniţi şi învăţaţi că eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi ca nici măcar una din oile mele să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută peste tot. Veniţi, deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea mea pentru voi M-a făcut să vin pe pământ şi am îndurat totul pentru mântuirea voastră. Vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe muntele Tabor: "Doamne, bine este nouă să fim aici împreună cu Tine!".

• Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta varsă lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: "Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului". Dar te întreb: "Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?". Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul este smerenie şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Când omul se teme să nu supere pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, e pe prima treaptă a iubirii. Cel a cărui minte nu e tulburată de gânduri se află pe cea de-a doua treaptă a iubirii, mai înaltă decât prima. Pe cea de-a treia, mai înaltă încă, omul simte în mod limpede harul în sufletul lui. În sfârşit, când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celorlalţi mari Sfinţi. Unii zic că nu există Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deştepţi, dar în realitate nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui, se identifică cu duhul rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.

• S-a întâmplat următorul caz. Economul mânăstirii [Sfântul Siluan însuşi] a trimis un lucrător la o muncă oarecare dar lucrătorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis : Du-te. Atunci lucrătorul s-a înfuriat şi în prezenţa tuturor celor ce erau acolo - vreo patruzeci de persoane - l-a făcut pe econom 'câine'. Dar economului i s-a făcut milă de lucrător, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus : Cheamă-mă întotdeauna 'câine'. Dintr-o dată lucrătorul a fost cuprins de o asemenea ruşine că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a devenit cel mai ascultător dintre toţi.

• Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău pentru care Însuşi Domnul a murit în mari suferinţe, e pentru că te-ai tăiat din Viţa care este Domnul (Ioan 15,1); dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va sprijini. Cum poţi să ştii dacă Domnul te iubeşte sau nu? Iată câteva semne : dacă te lupţi cu tărie împotriva păcatului, e pentru că Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi, eşti şi mai iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi dai viaţa pentru ceilalţi, eşti foarte iubit Domnului Care şi-a dat şi El viaţa pentru noi.

Să nu ne întristăm de pierderea bunurilor noastre : nu merită chinul şi osteneala.

Tatăl meu m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniştit. Într-o zi casa noastră a ars şi oamenii spuneau : Ivan Petrovici, acest incendiu te-a ruinat. Dar el răspundea : Cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare. Într-o zi când mergeam pe ogorul nostru i-am spus : Uite, ne-au furat snopii de grâu, iar el mi-a răspuns : şi ce? Copilul meu, Domnul a făcut să crească grâul pentru noi; avem destul. Dar dacă cineva fură, înseamnă că are nevoie de mâncare. Mi s-a întâmplat să-i spun : Dai mult de pomană, dar acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin. Iar el mi-a răspuns : Lasă! Domnul ne va da ce ne trebuie! Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

GÂNDURI DUHOVNICEŞTI

• Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi dă Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreagă şi este plăcut sufletului.

• Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea sa şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

• Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

• Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

• Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inimă gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţă.

• Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. "Iubesc pe cei ce mă iubesc," spune Domnul. "Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc". Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

• Prin ascultare dobândim umilinţă; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul : "Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu", atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi : astfel harul îndrumă sufletul prin ascultare.

• Trebuie să gândim : Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân : Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, deoarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru ca noi să ne mântuim.

• Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi păstor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el păstor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi Sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul Însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

• Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

• Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mânăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni - eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

• Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O, Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

• Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lasă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

• Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

• Viaţa noastră este o luptă. Dacă cazi în înşelăciune, mergi repede la Duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru ca părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însă nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intră şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

• Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţă şi se tem de o mărturisire curată. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodka şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

• Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer în mărturisirea greşelilor către părintele duhovnic] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întunecă mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poartă epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul Sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

• Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţa şi răbdarea sa. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

• Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii, mamei lor. Dacă însă suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmplă în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştri care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul, sfinţilor celor smeriţi.

• Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

• Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră Ortodoxă.

• Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Miercuri, Mai 16, 2007, 11:53 PM 

Avem nenorociri in viata noastra, datorita cugetului nostru cel rau
     media: 5.00 din 4 voturi


Mărturisitor Ortodox


AVEM NENOROCIRI ÎN VIAŢA NOASTRĂ, DATORITĂ CUGETULUI NOSTRU CEL RĂU

Despre rău, ca rod al cugetelor oamenilor

Ascultă, pământule: Iată voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, rodul cugetelor lor, că n-au ascultat cuvintele Mele şi legea Mea au lepădat-o (Ieremia 6: 19).

Vedem noi oare de unde creşte şi se coace răul?

Iată, nu din sânul lui Dumnezeu, ci din cugetele oamenilor.

Răul se seamnă în cugetele oamenilor de către puterile cele diavoleşti sau de către patimile trupeşti.

Răul creşte în cugetele oamenilor, se întinde şi se înmulţeşte, înfloreşte şi înfrunzeşte, iar la urmă îşi arată rodul cel otrăvitor.

Dumnezeu îi avertizează întotdeauna prompt pe oameni să se lepede de cugetele lor cele rele aşa încât ele să nu apuce să se coacă în sufletele lor şi să-şi dea pe faţă roadele lor amare şi aducătoare de moarte.

Dumnezeu îndată l-a cercetat şi pe Cain, dar Cain nu a voit să asculte cercetarea Domnului şi a îngăduit cugetelor celor rele să se ridice împotriva fratelui lui şi să rodească rodul morţii: uciderea de frate.

Dar care sunt cugetele cele rele?

Sunt toate acele cugete care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu şi a cuvântului lui Dumnezeu.

Cugetele cele rele sunt legile pe care şi le face omul sieşi, pe care şi le prescrie omul sieşi în pofida şi în răspărul Legii lui Dumnezeu.

Prin urmare, de îndată ce omul hotărăşte să se lipească cu tot sufletul şi cu toată inima şi voinţa lui de Legea lui Dumnezeu, cugetele cele rele devin neputincioase ca nişte umbre, întocmai ca ele repede apărând şi dispărând din inima acelui om.

Atunci omul se face cu adevărat stăpân pe gândurile şi cugetele lui, căci simte că Domnul Însuşi este Stăpân peste sufletul lui.

Atunci legea lui este chiar Legea lui Dumnezeu, iar cugetele cele rele ale oamenilor nu mai sunt nimic.

Iată, voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, zice Domnul.

Dar ce fel de nenorocire?

Rodul cugetelor lor.

Bunul Dumnezeu îngăduie ca omul să secere ceea ce a semănat şi a udat, căci răul nu este sămânţa lui Dumnezeu, nici secerişul Lui.

Răul pe care Bunul Dumnezeu Îl îngăduie să se abată asupra oamenilor celor fără de lege este rodul propriilor lor cugete.

După însuşi felul cugetelor oamenilor celor fără de lege, ar fi trebuit ei să vadă ce fel de rău se va abate asupra lor, tot aşa cum semănătorul vede, după cele pe care le seamănă, ce fel de roade va secera.

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pre noi de relele pe care singuri le aducem asupra noastră, pe care singuri le lăsăm să se înmulţească în noi.

Ţie ne rugăm: scoate afară rodul cel rău al semănăturii celei rele, şi ajută-ne nouă să smulgem afară răul din sufletele noastre. Amin.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 10:18 PM 

Cum trebuie sa ne departam de rau si sa facem binele
     media: 5.00 din 5 voturi

CUM TREBUIE SĂ NE DEPĂRTĂM DE RĂU ŞI SĂ FACEM BINELE

Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea (Psalmul 33:13)


Mărturisitor Ortodox


Aceste cuvinte arată efortul pe care trebuie să-l facem aici pe pământ şi în pământ, adică pe acest pământ material şi în acest trup fizic.

Şi care efort trebuie să-l facem? Mai întâi, să ocolim răul şi al doilea, să facem binele.

Dar care este răul ce trebuie ocolit, şi care binele ce trebuie făcut, conştiinţa noastră nu ne poate spune complet şi exact deoarece este întunecată de păcat; învăţătura lui Hristos în schimb ne spune limpede, complet şi exact ce este bine şi ce este rău.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere ca sufletele noastre să fie îndreptate pururea spre bine tot aşa cum sfintele altare stau pururea spre răsărit. Ne cere să lepădăm răul înapoia noastră, să-l dăm pradă uitării, în umbra şi întunericul trecutului; astfel încât în fiecare clipă şi în fiecare zi să putem să ne întindem mereu cu sufletul şi cu trupul numai spre bine, să dorim numai binele, să vorbim doar despre bine, să facem doar binele.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos vrea doar ziditori, şi nicidecum dărâmători.

Căci oricine zideşte binele, prin chiar aceasta distruge răul. Iar cel ce nu-l distruge asfel repede uită cum se face binele şi se preface într-un rău-făcător.

Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Romani, ne îndeamnă : Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. (12:9).

Urâm răul dar nu pe omul care comite răul, căci acesta este bolnav.

Dacă putem, vindecăm bolnavul, nu-l omorâm cu ura noastră.

Să lucrăm binele şi să promovăm binele, căci binele este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este comoara a tot binele.

Să ne rugăm toţi Bunului Dumnezeu să ne înveţe pe noi să ne întoarcem de la rău şi să facem binele pentru dragostea Slavei Sale şi a mântuirii noastre. Amin.

Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.

În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.

La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.

Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.

Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.

Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Amin.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 10:43 AM 

Aceasta este adevarata Biserica Ortodoxa a Mantuitorului nostru Iisus Hristos
     media: 5.00 din 7 voturi


Mărturisitor Ortodox


Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă

Aceasta este adevărata Biserică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos

în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune

De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă creştină, numai credinţa ortodoxă şi-a păstrat neschimbată Predania Sfinţilor Părinţi, precum şi Dogmele Bisericii. Sfintele Taine necesare mântuirii sufletelor noastre, ce au fost transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi apostoli, se află păstrate şi se transmit prin episcopii din Biserica Ortodoxă, singura care se conduce după cele 7 Sinoade Ecumenice din primele secole creştine, păstrând neschimbate scrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ţinând slujbele rânduite încă din acele veacuri. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, dăruind lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, ea fiind singura ce va duce luptă împotriva "bisericilor" ce vor încerca să o uzurpe prin otrava ecumenismului mondial.

Drept aceea doar noi, credincioşii ortodocşi, mărturisim despre Biserică în Crez ca fiind: "Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească". Precum un singur crez este, tot aşa este doar o singură Biserică al cărei cap este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în crez mai multe biserici, hristoşi sau botezuri pentru că avem - ca şi Sfinţii Apostoli - un Domn, o Credinţă, un Botez - cel ortodox. Toată învăţătura şi predania dreptei Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, crez pe care nimeni, dintre cei care aparţin altor "credinţe", nu se-ncumetă să-l rostească.


Biserica este Una Ortodoxă şi Unul Sfânt este Capul ei, şi nimeni, niciodată, nu va putea alcătui o altă "Biserică" decât cea lăsată de Hristos, Sfinţilor Părinţi. Aceste chemări la "unitate în diversitate" oferite de ecumenism, ascund sub chipul faptei bune, depărtarea creştinului ortodox nu numai de Crezul Ortodox, ci de toate Dogmele si Canoanele Bisericii Ortodoxe şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi. Noi, creştinii ortodocşi, fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din aceeaşi odihnă cu Sfinţii. Iar catolicii înşelaţi de papă, ce se găsesc acum în întunericul necredinţei, nu se pot uni dogmatic şi canonic cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos atâta timp cât nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc.) şi primesc botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi.

În România, Biserica Ortodoxă este astăzi ţinta atacurilor catolicilor şi protestanţilor, care se dedau la o costisitoare activitate prozelitistă. Această situaţie deplorabilă comportă o provocare teologică, fiindcă pune o întrebare fundamentală: unde este adevărul?

Creştinii sunt de acord că însăşi creaţia este o raţiune suficientă pentru a crede că Dumnezeu există; acest adevăr este confirmat prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este deopotrivă şi dovada divinităţii Fiului lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli, care au fost martorii oculari ai învierii, au fost atât de convinşi de realitatea acestui eveniment şi de semnificaţia sa revoluţionară pentru om, încât şi-au închinat cu bucurie toată viaţa vestirii lui. În diferite timpuri şi locuri, Sfinţii Apostoli au preferat să-şi dea mai degrabă viaţa ca martiri decât să renege acest adevăr - şi aceasta în circumstanţe care fac imposibil de crezut teoriile isteriei colective sau a unui eveniment mitic şi doar simbolic.

Dificultatea apare atunci când ne întrebăm: "Care este adevărata învăţătură creştină? Există o Biserică care să fie adevărată - şi care e aceasta -, sau nu este nici una?"

Pentru a răspunde la aceste întrebări, e necesar să utilizăm, printre altele, şi metodele şi argumentele folosite de catolici şi de protestanţi, înşelaţi în întunericul ereziilor sau derutaţi şi manipulaţi strategic de cei ce au creat aceste secte ale necredinţei, analizându-le raţionamentele în faţa adevărului istoric. Vom vedea la ce concluzii ne va conduce aceasta.

Protestanţii vor întotdeauna să citeze Biblia. O vom cita.

Catolicii se sprijină întotdeauna pe al 16-lea capitol din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei. Va fi analizat şi acest text, în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Să luăm acest text scris de Sfântul Apostol Matei, în Evanghelie, capitolul 16; versetele 15-19: "Şi le-a zis Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus, răspunzându-i, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri".

Versetul 18 ("pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui") ne arată, clar, că Hristos a întemeiat o Biserică ce va rămâne în veac. Urmează că bisericile protestante nu pot fi această Biserică, fiindcă ea e una, în vreme ce ele sunt o mulţime, şi nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole după ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos a creat Biserica Ortodoxă.

Dar care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Apostol Pavel ne-o spune în Epistola către Efeseni 4, 4-6: "Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor".

Iar în Epistola I către Corinteni 12, 12, Sfântul Apostol Pavel ne arată: "Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos".

Putem înţelege astfel că această Biserică Ortodoxă este una, că durează până astăzi de la întemeierea ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că are o unitate de credinţă.

Cele vreo 400 de biserici protestante sunt toate convinse că au o învăţătură justă, dar ele sunt în contradicţie unele cu altele. Această absenţă a unităţii de credinţă demonstrează că ele nu sunt niciuna Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (şi aceasta chiar lăsând la o parte faptul că ele nici n-au fost întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci de către oameni).

De altminteri, Noul Testament - la care înşelătorii protestanţi fac întotdeauna apel - demonstrează aceasta prin însăşi existenţa sa. Biserica Ortodoxă a existat înainte ca primele cărţi ale Noului Testament să fie scrise. Aceste cărţi au fost redactate în Biserica Ortodoxă, de către Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Ortodoxă. Şi abia către anul 150 canonul cărţilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de către Biserica Ortodoxă. Urmează că fără Biserica Ortodoxă, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, şi, deci, faptul că protestanţii sunt separaţi de Biserica Ortodoxă.

Biserica care există din timpul lui Hristos şi până astăzi este doar Biserica Ortodoxă.

Acum să analizăm devierile dogmatice şi canonice din biserica romană catolică ce nu este îndreptăţită, conform adevărului istoric, să-şi ia asemenea titulatură de Biserică Universală. Fiindcă Biserica Ortodoxă este Biserică Universală. Biserica Ortodoxă există din timpul sfinţilor apostoli şi respectă întocmai învăţăturile transmise acestora de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Papii şi episcopii catolici eretici interpretează pasajul din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, astfel:

1. Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru.

2. Petru a fost primul episcop şi fondatorul bisericii din Roma.

3. Petru a transmis succesorilor săi - papii - privilegiile pe care le-a primit de la Hristos.

În virtutea acestei teorii a unui primat de drept divin, biserica romană catolică a declarat în 1870, la Conciliul Vatican I, că papa Romei are o jurisdicţie universală şi imediată, şi că este infailibil în materie de credinţă şi morală, de la sine însuşi, iar nu prin consensul Bisericii (ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae). Biserica romană catolică consideră Conciliul Vatican I ca fiind ecumenic, şi deci infailibil, cu toate că doctrina sa este în contradicţie cu cea a Sinoadelor Ecumenice VI si VII - acceptate şi ele la Roma - şi care anatemizează ca eretic şi monotelit pe Honorius, papa Romei.

Dar să examinăm cele trei puncte ale interpretării romane din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 16, pentru a vedea dacă este sau nu aceasta credinţa Bisericii din primele secole. Una din condiţiile necesare Bisericii lui Hristos este credinţa neschimbată de la crearea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la început.

1. Niciunul din Părinţii primelor secole nu şi-a închipuit că Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un părinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagă în mod explicit când spune că Petru ar fi fost o piatră foarte nesigură (bien chancelante), din moment ce s-a lepădat de trei ori de Hristos. Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin demonstrează că Petrus nu e petra, şi că dacă Hristos ar fi vrut să spună că Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu eşti Petru, şi pe tine îmi întemeiez Biserica."

Ce este deci "această piatră"?

Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iată de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Părinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stă pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiaşi capitol 16 că Hristos îl numeşte pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune că Hristos şi-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune ca a întemeiat-o pe Satan. Dar nu ne hazardăm în deducţii ce nu ne fac cinste în a trăi şi mărturisi credinţa noastră ortodoxă. Vom analiza, istoric aceasta, pe baza dovezilor.

2. Evidenţa arată că Sfântul Petru nu a fost niciodată episcop la Roma, şi că n-a întemeiat această biserică. Pe de-o parte, după Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alţi apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, şi astfel toţi sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însuşi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeaşi măsură ca cel al Romei?). Pe de altă parte, se pare că Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei şi a hirotonit şi pe primul ei episcop. În epistola către Romani, Sfântul Petru nu e deloc amintit. Se pare că, la acel moment, comunitatea era foarte mică şi prea puţin închegată. Sfântul Pavel promite să vină în curând pentru a evangheliza Roma (Romani 15, 32). Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune că Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus şi pe Cletus -, şi că Petru n-a venit la Roma decât ca să moară aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacă Sfântul Irineu îl numeşte pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru că Linus a fost cel dintâi.

Cum să se poată afirma că episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?

3. Pretinsele privilegii ale lui Petru au fost date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos tuturor apostolilor după Înviere, şi chiar înainte: a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 18, 18 ("Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer"); a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan capitolul 20, versetele 20-23 ("Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute").

Şi noi am văzut că pentru Sfântul Ciprian "orice episcop stă pe scaunul lui Petru". Însă nu e deloc evident că primatul lui Petru între ceilalţi apostoli era conceput în termeni de jurisdicţie şi de dominaţie; cu atât mai puţin Petru l-ar fi transmis cuiva în felul acesta. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca, 9, 48): "Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare". Iar în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca 22, 25-26, citim: "Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte". Dacă Sfântul Petru ar fi avut rolul de a conduce pe toţi episcopii, ne-ar fi lăsat ceva în sensul acesta în scrisorile sale, pe care le aflăm în Noul Testament. Însă el, dimpotrivă, iată ce spune (I Petru, 5, 2-3): "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei".

Cum vom împăca acestea cu termenii declaraţiei de la Vatican I?

Această critică a doctrinei papale înşelătoare de astăzi este esenţială pentru subiectul nostru, pentru că dacă demonstrăm că biserica Romei a schimbat credinţa primelor secole, vedem că ea nu va putea fi Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Cu toate acestea, cele ce tocmai le-am văzut în Sfintele Scripturi şi la Părinţii Bisericii Ortodoxe corespund întocmai învăţăturii Bisericii Ortodoxe astăzi. Ecleziologia Bisericilor orientale despărţite după Calcedon (451) este întru totul cea a Bisericii Ortodoxe şi nu comportă nici o urmă a doctrinei papale. Aceasta ne face să ne gândim că în secolul al V-lea toată lumea creştină avea aceeaşi credinţă, pe care biserica Romei a schimbat-o mai apoi.

Ultima parte a investigaţiei noastre priveşte secolul al VI-lea. La această epocă, Grigorie cel Mare era papă al Romei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt, iar biserica romană îl numeşte "doctor al Bisericii". De la el ne-au rămas până astăzi scrisorile sale, din care voi cita câteva extrase după ediţia benedictină (catolică). Aceste scrisori privesc o controversă a papei cu Ioan Postitorul, Patriarhul de Constantinopol, căruia împăratul îi dăduse titlul de "Patriarh ecumenic". Acest termen onorific exprima legătura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era şi el numit "general ecumenic". Însă acest titlu a fost redat în latineşte prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu ştia greceşte. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominaţia Bisericii de către un singur episcop.

Din scrisoarea sa către Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1):

"Gândiţi-vă numai că prin această înfumurare prea-îndrăzneaţă pacea întregii Biserici este tulburată, şi că sunteţi vrăjmaş al harului care s-a dat tuturor în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiţi smerenia din toată inima, căci ea este aceea care susţine buna înţelegere între fraţi, cea care păstrează unitatea în sfânta Biserică universală. (...) Ce veţi spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finală, dacă prin titlul de universal v-aţi supus toţi membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, şi membru al Bisericii sfinte şi universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - şi totuşi toţi sunt membrii sub un singur cap. (...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Şi totuşi nici unul dintre ei n-a voit să fie universal (...)".

"Fraţia voastră o ştie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt şi eu - prin voinţa lui Dumnezeu - slujitor? Şi, cu toate acestea, nici unul n-a voit să permită să i se dea acest titlu; niciunul nu şi-a atribuit acest titlu îndrăzneţ de teama că, atribuindu-şi o onoare particulară în demnitatea episcopatului, să nu pară a o refuza tuturor fraţilor. (...)"

"Domnul a zis ucenicilor Săi: "Să nu vă numiţi Părinţi, căci voi nu aveţi decât un singur Părinte". Ce veţi spune deci, prea-iubite frate, la înfricoşătoarea judecată ce va să fie, dacă doriţi să fiţi numit nu doar Părinte, ci Părinte universal al lumii? (...) Trebuieşte, e adevărat, ca tulburările să vină; da, însă vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit şi plin de mândrie, Biserica este împărţită si inimile tuturor fraţilor sunt tulburate (...)".

"Dacă nu voi primi la această îndreptare a mea decât dispreţ, nu-mi va mai rămâne decât soluţia chemării Bisericii".

Iată acum câteva extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie către împărat (cartea a V-a, scrisoarea 20, ediţia benedictină):

"... Prea-cucernice domn, îmi apăr eu în această împrejurare o cauză a mea? Vreau eu să mă răzbun pentru vreo injurie particulară? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale. (...) "

"Dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care rezumă în el pe toţi credincioşii, atunci Biserica universală - o, ce blasfemie! - va cădea odată cu el, pentru că el este numit universal! Aşadar, toţi creştinii trebuie să respingă acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpă onoarea sacerdotală a tuturor preoţilor de cum este, nebuneşte, uzurpat de unul singur! (care-şi spune papă) "

După moartea lui Ioan Postitorul, succesorul său - Chiriac - continuă să se folosească de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie şi patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27):

"Am avut grijă să-i fac cunoscută părerea mea vizând titlul lui îngâmfat şi superstiţios; i-am spus că nu va putea avea pace cu noi dacă nu va renunţa la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât invenţia primului apostat. Nu trebuie să socotiţi această afacere ca fiind fără de importanţă, pentru că dacă o vom tolera, vom perverti credinţa întregii Biserici. (...) Fără a mai vorbi de injuria care este adusă demnităţii voastre, nu se poate tăgădui că dacă un episcop se numeşte universal întreaga Biserică se zdrobeşte dacă el cade... "

Într-o altă scrisoare către împărat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33):

"Eu spun - fără cea mai mică ezitare - că oricine se numeşte episcop universal sau doreşte acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui Antihrist, căci prin aceasta pretinde să se înalţe mai presus decât ceilalţi. Greşala în care el cade vine dintr-o mândrie egală cu a Antihristului, pentru că după cum acest pervers a vrut să fie privit ca fiind mai presus decât ceilalţi oameni, tot aşa şi cel ce doreşte să fie singur numit episcop se ridică pe sine mai presus decât ceilalţi ".

Într-o scrisoare către Evloghie, patriarhul Alexandriei, Grigorie spune:

"Vă spun că nu trebuie să-mi daţi acest titlu, după cum nu trebuie să-l daţi nici altora. Şi iată că, în adresa scrisorii voastre îmi daţi totuşi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal şi de papă! Vă rog, Prea Sfinţia Voastră, ca pe viitor să nu o mai faceţi; căci vă ştirbiţi vouă înşivă ceea ce daţi prea mult altuia. (...) Dacă îmi ziceţi mie papă universal, negaţi că sunteţi Sfinţia Voastră ceea ce pe dea-ntregul aş fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea şi rănesc dragostea! "

Toate aceste extrase arată - prin gura unui sfânt papă al Romei - că episcopatul este egal în demnitate, şi că e diabolic a vrea să domini pe alţii. Această învăţătură este cea a Bisericii Ortodoxe; biserica romană, însă, învaţă cu privire la papi tocmai ceea ce Sfântul Grigorie condamnă cu atâta energie.

Patriarhul Evloghie al Alexandriei adresează lui Grigorie o scrisoare în care îl flatează numindu-l succesor al Sfântului Petru. Iată răspunsul Sfântului Grigorie (cartea a VII-a, scrisoarea 39, ediţia benedictină):

"Bunătatea Voastră mi-a vorbit mult în a sa scrisoare de scaunul Sfântului Petru - prinţul apostolilor -, zicând că acest apostol încă mai trăieşte acolo în succesorii săi. (...) Am primit cu bucurie tot ceea ce mi-aţi spus, deoarece cuvintele Voastre privind scaunul lui Petru au venit de la acela care şi ocupă acest scaun al lui Petru. (...) Deşi au fost numeroşi apostoli, totuşi singur scaunul prinţului apostolilor a prevalat prin a sa princialitate, care scaun există în trei locuri; căci el este cel care a slăvit scaunul în care a binevoit să se odihnească (quiescere) şi să-şi sfârşească viaţa aceasta. Tot el este acela care a făcut celebru şi scaunul în care a trimis pe evanghelist, ucenicul său. Şi, în fine, tot el a întărit şi scaunul în care a stat timp de şapte ani, chiar dacă a trebuit să-l părăsească. Deci, pentru că nu este decât un singur scaun al acestui apostol, dar trei episcopi îl ocupă acum - prin autoritate divină -, de aceea toate cele ce aud spuse de bine de Sfinţia Voastră mi le imput mie însumi".

Aşadar, vedem că Sfântul Grigorie, papă al Romei în secolul al VI-lea, era ortodox, şi că a desfiinţat toate tezele papiste adoptate de succesorii săi - succesori pe scaunul său dar nu şi în credinţa sa. Papa Grigorie al Romei spune clar că doctrina de la Vatican I este cea a lui Antihrist; biserica romană şi-a schimbat deci credinţa de o manieră extrem de gravă.

Într-adevăr, papalitatea a uzurpat rolul celor trei persoane ale Treimii: papa pretinde a exersa o jurisdicţie universală şi imediată, care aparţine lui Dumnezeu Tatăl; papa îşi spune Vicarul lui Hristos, în timp ce Fiul lui Dumnezeu n-are nevoie de vicar - Hristos a înviat din morţi şi a zis: "iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20); papa uzurpă rolul Sfântului Duh de a învăţa în mod colegial prin toţi succesorii apostolilor, spunându-şi infailibil în materie de credinţă şi de morală - în timp de Hristos a zis: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate cele ce v-am spus Eu". (Ioan 14, 26)

În concluzie, am văzut că Biserica Ortodoxă a lui Hristos trebuie să fie întemeiată de Hristos, trebuie să dăinuiască până astăzi, şi trebuie să-şi fi menţinut aceeaşi credinţă din timpul apostolilor până în zilele noastre.

Bisericile protestante n-au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, mult mai târziu şi - cât priveşte credinţa - sunt în dezacord între ele şi cu Biserica apostolică.

Biserica Romei propune o învăţătură contrară celei a Bisericii Ortodoxe a primelor secole, aşa cum dau mărturie Sfintele Scripturi şi Părinţii - şi mai ales Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei în secolul al VI-lea.

Biserica Ortodoxă a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ea există de o manieră neîntreruptă de atunci şi până astăzi, şi a păstrat aceeaşi credinţă pe tot timpul existenţei sale.

Ea este deci adevărata Biserică a lui Iisus Hristos.

Încă din momentul creaţiei, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate, putând să-şi manifeste dragostea sa faţă de Creator în mod liber. Însă el, omul, crezând că are tot ce vrea şi că poate face orice şi fără Dumnezeu şi-a luat partea cu care fusese înzestrat şi a plecat în ţara îndepărtată, ţara păcatului, prin călcarea poruncii şi refuzul de a conlucra cu dragostea Tatălui (Luca 15, 11-32).

Hristos se pogoară în lume pentru a ridica pe om din moartea păcatului la viaţa în Dumnezeu. Omul nu mai este stăpânit de moarte, ci se face un învingător al morţii prin viaţa cea întru Hristos, fiind înzestrat cu putere de sus, cu harul ce izvorăşte din Fiinţa Divină a Sfintei Treimi, care se revarsă în Biserică.

Biserica este locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de pe care şi prin care îşi începe zborul său spre înălţimile cereşti. Biserica ne oferă tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza condiţia de oameni.

Unicitatea lui Dumnezeu presupune principiul singularităţii Bisericii, în sensul că El oferă puterea desăvârşită şi nu are nevoie de o corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repetă, ceea ce zideşte El nu are nevoie de o întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire. Biserica cea zidită de Dumnezeu este una, iar celelalte aşa-zise “biserici” sunt zidite de oameni, care, crezându-se dumnezei încearcă să-L corecteze pe Dumnezeu, potrivit concepţiei lor demonice. “Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este Unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici” (Clement Alexandrinul, Stromata a VII-a, în Scrieri, Partea a doua, PSB 5, EIBM, Bucureşti 1982, pag. 544)

Adevărata Biserică este zidită pe “Piatra cea din capul unghiului” (Psalmul 117, 22: Isaia 28, 16; Matei 21, 42; Marcu 12, 10-11), Care are vârful în Dumnezeu şi Care este Dumnezeu. Originea ei este divină şi nu are la bază principii umane.

Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, întemeierea Bisericii este echivalentă cu o nouă zidire a lumii (Omilia 13 la Cântarea Cântărilor). Prin urmare, lumea fiind creată o dată, tot la fel şi Biserica se întemeiază o dată şi pentru totdeauna. Ea este zidită pentru veşnicie şi este condusă de Hristos, Capul său (Coloseni 1, 18), fără întrerupere: “ ... porţile iadului nu o vor birui” (Matei 28, 20).

Romano-catolicii susţin că ei sunt cei care constituie Biserica adevărată, deoarece mărturisesc “integral şi autentic adevărul universal şi ortodox, pe întreg globul” (Tertulian Longa, Credo - Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, colecţia “Homo Religiosus”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 184) . Vorbe goale pe care nici catolicii înşelaţi de papă nu le cred, căci istoria creştină arată şi demonstrează netemeinicia lor. Nu poţi să fii cu Dumnezeu atâta timp cât nu păstrezi cuvântul Său, ci încerci să-l modifici după bunul tău plac. Ori câte erezii - dogme noi nu au intrat în grupare lor religioasă, dogme care nu au nici măcar un principiu logic, dar altminteri scripturistic? (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc. etc.). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Scriptura nu poate fi modificată: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Deci catolicii înşelaţi de papă să renunţe la toate ereziile lor şi să primească botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi, dacă vor unire dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă este adevărata păzitoare a cuvântului lui Dumnezeu, paznic credincios care tot timpul a respectat porunca Domnului şi tocmai de aceasta a împlinit-o pentru că Hristos a fost, este şi va fi prezent în ea: “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23).

Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit, prin Sfântul Duh Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16). Este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au “om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). Totul este aici “adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi “dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aici este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12), căci: “ ... în afara Ortodoxiei celei adevărate întunericul creşte cu repeziciune” (Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, FEP - Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău 1995, pag. 228)

Ortodoxia este plinătatea, în sensul că nu are ce primi de la nimeni, ci numai poate să ofere pentru a îmbogăţi sufleteşte şi pentru a apropia de Dumnezeu. “În afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr. Ea este singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinţii Apostoli şi este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Colecţia “Părinţi ruşi”, Editura Sofia, Bucureşti 1999, pag. 10) .

Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent în ea (Matei 28, 20) pentru a o ocroti şi a o hrăni cu Trupul şi Sângele Său.

Ortodoxia este Cina cea de Taină la care sunt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) să se împărtăşească cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Toţi participă la aceeaşi rugăciune, împărţind fiecare după harul şi darul său. Aici este familia cea mare unde cu toţi ne suntem fraţi prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tată (Mica Dogmatică vorbită, de Pr. M. A. Costa de Beauregard şi Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 61) .

Precum atunci, la Cina cea de Taină, aşa şi acum, Sfinţii Apostoli stăteau smeriţi şi uniţi în rugăciune, iar dintre ei numai Iuda Iscarioteanul, cel ce avea punga, (cel ce s-a limitat la partea văzută - partea lumească), s-a găsit să-L încerce pe Domnul, vânzându-L.

Iuda Iscarioteanul reprezintă omul eretic, care fuge de la masa euharistică, de la unitatea Bisericii Ortodoxe, găsindu-şi “liniştea” în concepţiile sale şi nu în Dumnezeu. Istoria ne arată că lumea a fost plină de astfel de oameni. Sunt mulţi de Iuda care se cred apostoli (I Corinteni 12, 29). Însă nădejdea nu trebuie să ne-o punem în “infailibilitatea” noastră, ci în puterea şi dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu să urmeze drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie să urmăm drumul Său, drumul Crucii, prin dragoste şi smerenie, drumul Ortodoxiei.

Ortodoxia este izvorul nesecat şi dătător de viaţă care izvorăşte din coasta Mântuitorului Hristos şi care răcoreşte prin această “apă vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Ea nu-şi rezervă aceste daruri numai pentru sine, ci se lasă deschisă către toţi oamenii: “Ortodoxia nu este proprietatea tradiţiei soborniceşti, a cărei păstrătoare se ştie a fi... Ortodoxia nu poate decât să privească cu bunăvoinţă, să înlesnească, să întărească orice întoarcere la izvoare” (Oliver Clement în prefaţa la cartea Împărtăşirea Sfântului Duh, de Preot Prof. Boris Bobinskoy, Colecţia “Biblioteca Teologică”, Seria “Teologi Ortodocşi Străini”, EIBM, Bucureşti 1999, pag. 11).

Ortodoxia propune şi a propus încă de la întemeierea ei, din vremea Sfinţilor Apostoli, un alt fel de viaţă, o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu. Cu toată teologia şi practica ei liturgică reprezintă o relaţie mistică, o relaţie în care omul şi Dumnezeu îşi vorbesc reciproc, în care omul devine liber şi protejat de Dumnezeu.

Multe se pot spune despre Ortodoxie, dar nu poţi pătrunde în profunzime tainele ei, aşa cum nu poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu în totalitate. Poţi să vorbeşti despre ea numai ceea ce ai văzut din unghiul din care ai privit, iar schimbarea unghiului înseamnă o înaintare în viaţa cea întru Dumnezeu, prin urmare subiectul nu poate fi epuizat niciodată.

Biserica Ortodoxă este oaza din mijlocul deşertului acestei lumi, unde toţi cei care aleargă se vor mântui de arşiţa disperării şi nesiguranţei; unde toţi se vor răcori şi hrăni cu bunurile dumnezeieşti. Este soarele cel mare care luminează cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreşte revenirea la casa părintească (Luca 15, 11-32).

Veniţi, fraţilor, căci masa este îndestulată şi pentru noi, dar şi pentru voi, şi astfel vom trăi în comuniune cu Dumnezeu. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28).

Deci CĂUTAŢI ADEVĂRUL, ŞI AFLÂNDU-L, VEŢI FI LIBERI ! ADEVĂRUL LUI HRISTOS ESTE ÎN BISERICA ORTODOXĂ !

Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 12:31 AM 

Pe nimeni sa nu osandim, daca dorim sa ne mantuim
     media: 5.00 din 6 voturi

PE NIMENI SĂ NU OSÂNDIM, DACĂ DORIM SĂ NE MÂNTUIM

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi


Mărturisitor Ortodox


JUDECAREA APROAPELUI, OSÂNDIREA, PUNE CAPĂT VIEŢII DUHOVNICEŞTI

Judecarea aproapelui e văzută de unii ca ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc, de alţii ca ceva folositor şi de alţii chiar ca o virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce ? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie.

Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.

Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.

Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.

Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.

Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.

Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?"
Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "cel ce cinsteşte pe preot va cinsti şi pe Dumnezeu, iar cel ce a început să dispreţuiască pe preot, treptat va ajunge să-L jignească şi pe Dumnezeu" şi "Când începem să examinăm viaţa celor care ne conduc, atunci dorim singuri să fim unşi ca învăţători şi, în acest fel, se deformează toate" . Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta; nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios … Darurile lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească, totul provine din har. Lucrul preotului este numai să-şi deschidă gura şi totul săvârşeşte Dumnezeu; preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor" . Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" .

Cum să scăpăm de clevetire:

Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora ? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .

Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi.

Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim.

Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti.

Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii.

Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ?


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Luni, Mai 14, 2007, 05:11 PM 

Insemnatatea Fericirilor pentru viata noastra
     media: 4.88 din 42 voturi


Mărturisitor Ortodox


Însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră

Fericirile sunt nouă sentinţe scurte cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi începe Predica de la Munte şi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu poruncile Decalogului. Această predică a fost rostită pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci încoace, se cheamă Muntele Fericirilor. Acest munte, înalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de oraşul Tiberias, lângă ţărmul vestic al Mării Tiberiadei. După ce a petrecut noaptea în rugăciune pe culmea cea mai înaltă a muntelui, Iisus a coborât pe platoul (”loc şes”) dintre cele două culmi ale Muntelui Fericirilor care se aseamănă cu un amfiteatru natural. Aici Îl aşteptau mulţimile care-I constituiau auditoriul. Fericirile fac parte, aşadar, din predica amplă pe care Domnul a rostit-o aici, în faţa celor ”din toata Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte” ( Luca 6, 17 ).

Cele nouă Fericiri cuprind adevăruri morale care constituie un fel de ”carte a legământului” noii împărăţii mesianice, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin ele se precizează atât caracterul acestei împărăţii, cât şi însuşirile pe care trebuie să le aibă locuitorii acestei împărăţii. Domnul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de ”fericiri”, pentru a corespunde spiritului liber al moralei creştine ortodoxe ( Iacob 1, 25 ). În fiecare din cele nouă Fericiri găsim mai întâi învăţătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. La începutul fiecăreia dintre ele întâlnim cuvântul ”fericiţi”, adică o stare de bucurie pe care o simt toţi cei ce-L urmează pe Domnul, iar la sfârşitul fiecăreia se deschid zările Împărăţiei lui Dumnezeu, fie că este vorba de aşezarea ei în sufletele credincioşilor, fie că este vorba de făgăduinţa ei veşnică. Mântuitorul promite după fiecare virtute fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârşirea duce la fericire, parţial, în viaţa prezentă şi, pe deplin, în viaţa viitoare.

Împărăţia lui Dumnezeu începe de aici, din viaţa noastră, din felul cum ştim să ne-o agonisim, din străduinţa noastră de a împlini voia lui Dumnezeu. Virtuţile recomandate în Fericiri sunt mijloacele necesare spre fericirea supremă pe care însă creştinii ortodocşi trebuie să le câştige şi prin desprindere, până la posedarea lor în gradul cel mai înalt. Fericirile sunt totodată îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi, în viaţa de toate zilele, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice.

Orice fiinţă omenească din lumea aceasta doreşte să fie fericită. Omul simte în sufletul său o sete nepotolită după satisfacţii şi împliniri. Însuşi Mântuitorul, Care cunoştea adâncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor şi năzuinţelor noastre stă dorul după fericire. Dar, din păcate, oamenii care voiesc să fie fericiţi au diferite păreri privind calea pe care se poate ajunge la o viaţă fericită. În Predica de pe Munte, Hristos nu combate căile greşite prin care oamenii căutau fericirea în acel timp, ci El indică acele condiţii care îl pot face pe om fericit. Mântuitorul a destrămat mirajul falselor fericiri, arătând că adevărata fericire o putem dobândi noi înşine, eliberându-ne de păcat şi îmbrăcându-ne în mantia luminoasă a virtuţilor morale. Întrupând în fiinţa noastră moralitatea Fericirilor, putem deveni membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, putem dobândi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului.

Cele nouă Fericiri sunt pietre de temelie care asigură binele vremelnic şi cel veşnic al oamenilor. Explicarea Fericirilor este necesară pentru aplicarea cuprinsului lor la viaţa omului contemporan, spre a-i reda acestuia bucuria de a gusta pacea şi fericirea adevărată. Nădăjduim că bunul credincios, primind cu credinţă această comoară preţioasă a Evangheliei, îşi va îmbogăţi sufletul şi va striga fericit cu psalmistul: ”Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” ( Psalmul 118, 162 ).

Privite în ansamblul lor, cele nouă Fericiri cuprind cele mai generale, dar şi cele mai importante principii ale moralităţii şi, totodată, ale desăvârşirii creştine ortodoxe la care ne îndeamnă Mântuitorul Hristos ( Matei 5, 48 ). Scurte ca formulare şi foarte vii în ţesătura lor de învăţături, ele oferă o mare bogăţie teologică, luminând şi sfinţind, în densitatea lor, un larg câmp uman-religios şi social. Spre deosebire de cele zece porunci care aveau un caracter prohibitiv, oprind de la cele rele, Fericirile au un caracter pozitiv şi constructiv, arătând virtuţile pe care trebuie să şi le însuşească un creştin ortodox, pentru a nădăjdui în mântuire în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Viaţa unui creştin ortodox nu trebuie să se limiteze la străduinţa de a nu face răul, ci trebuie să conste şi din străduinţa de a face binele, cât mai mult bine. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în suflet, în locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în locul durităţii, blândeţea şi omenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei, milostenia; în locul urii şi războiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru primatul spiritului şi al dreptăţii.

Câştigându-şi aici pe pământ, în viaţa de toate zilele, anumite virtuţi, creştinul ortodox poate atinge culmea însorită a desăvârşirii morale. O fiinţă omenească împodobită cu florile virtuţilor creştine are certitudinea dobândirii fericirii veşnice în Împărăţia cerurilor. Această Împărăţie dumnezeiască îşi are rădăcinile în sărăcia duhului, are ca tovarăş blândeţea, creşte prin lacrimile vărsate peste suferinţele vieţii prezente şi prin setea de dreptate. Mila, curăţia inimii şi dragostea de pace, sunt florile şi roadele ei. Ea îşi capătă tărie nouă când este bântuită de furtuna prigonirii şi a suferinţei. Fiecare virtute este o fereastră deschisă spre cer, ca o poiană în care străbate raza fericirii cereşti.

Fericirile sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire; sunt unicele leacuri pentru vindecarea relelor ce bântuie omenirea de astăzi. Fiind un adevărat rezumat al Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ele ne ajută să ne împăcăm cu noi înşine şi să ne sfinţim pentru cerul de mâine, unde suntem destinaţi să trăim alături de Dumnezeu ca fii preaiubiţi ai Săi. Împlinind bogatele învăţăminte duhovniceşti cuprinse în Fericiri, noi creştinii ortodocşi putem trăi în armonie cu lumea din jurul nostru şi putem face din această viaţă un adevărat pridvor al paradisului ceresc, unde bucuria şi fericirea vor fi fără sfârşit.

Mulţi caută astăzi fericirea în avuţii materiale, în plăceri trupeşti şi în măririle lumii trecătoare, dar toate acestea nu dau satisfacţii sufletului, creat după chipul lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spunea: ”M-ai făcut după Tine, Doamne, şi nefericită este inima mea câtă vreme nu odihneşte întru Tine”. Numai stăruind în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, (şi nu în ”bisericile” ”casă de adunare mincinoasă, ereticească” create de sectanţi şi apostaţi papistaşi eretici), prin împlinirea Legii Sale de iubire, putem fi fericiţi. Mântuitorul nostru Iisus Hristos înfăţişează laolaltă desăvârşirea şi fericirea, arătând că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală, dobândeşte, prin aceasta, şi fericirea.

Pericopa evanghelică, numită îndeobşte Fericirile, este una dintre cele mai frumoase părţi din Sfânta Scriptură Ortodoxă. Prin tâlcuirea ei putem înţelege însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră şi, în acest fel, suntem contemporani cu acel moment istoric în care s-au descoperit cele nouă căi pe care trebuie să meargă omenirea răscumpărată pentru a ajunge la fericirea veşnică. Cine înţelege sensul fiecărei Fericiri şi pune în practică mesajul Fericirilor, acela posedă cele nouă chei de aur prin care se pot deschide porţile Împărăţiei veşnice. Acolo sus, în ”raiul lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 2, 7 ), este plinătatea păcii şi a odihnei, promise nouă de Hristos prin cuvintele: ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” ( Ioan 14, 27 ) ; ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” ( Matei 11, 28 ).

Fericirea întâi Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor

Venind pe pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din cătuşele bunurilor materiale, din patima lăcomiei, care înăbuşă dorul după Împărăţia lui Dumnezeu. În Fericirea întâi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe săraci în general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egală cu desăvârşirea şi sfinţenia. Pot exista cerşetori zdrenţuroşi plini de pofte şi păcate, pot exista săraci care doresc să aibă bani şi să se îmbrace luxos, pe care însă împrejurările din afară îi împiedică să fie avuţi. Aşa că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu binecuvântează astfel de persoane, ci îi fericeşte pe cei ”săraci cu duhul” ( Matei 5, 3 ), pe cei care s-au eliberat de patima avuţiei şi şi-au descătuşat inima din tirania dorinţelor păcătoase. ”Săraci cu duhul” sunt cei care nu vor să se îmbogăţească sau care, avuţi fiind, nu iubesc cu patimă cele pe care le posedă, nu sunt robii averii, ci stăpânii ei, gata să împartă bunurile lor cu cei săraci.

Săracii cu duhul, pe care îi fericeşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu sunt cei simpli, fără cultură, adică cei neînţelepţi şi neştiutori, cum socotesc unii, pentru că Hristos a adus în lume lumina cunoştinţei şi adevărul care face pe om liber. Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să fim înţelepţi ca şerpii ( Matei 10, 16 ). Creştinii ortodocşi care cunosc şi urmează pe Domnul sunt învăţaţi de Dumnezeu ( I Tesaloniceni 4, 9 ), fii ai luminii, nu ai întunericului ( I Tesaloniceni 5, 5 ), întrucât au primit învăţătura dumnezeiască de la Biserica Ortodoxă prin harul Duhului Sfânt ( I Corinteni 2, 5; Coloseni 4, 3-6 ; 3, 16 ). ”Săraci cu duhul” nu sunt nici cei săraci de bucurii materiale, cei dezmoşteniţi de soartă sau asupriţi, pentru că Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oameni împotriva celorlalţi.

După interpretarea dată de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de Sfântul Chiril al Alexandriei, ”sărăcia cu duhul” înseamnă ”smerenia de bunăvoie”. Cei ce au această virtute sunt lipsiţi de cele două păcate – trufia minţii şi nemăsurata iubire de sine – care au dus la pierzanie pe îngerii răi şi pe primii oameni. În înţelesul Evangheliei, săraci cu duhul sunt toţi acei avuţi şi neavuţi, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, din orice loc şi timp, care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc pe care nu-l poate umple nici avuţia materială, nici mărirea lumească, nici ştiinţa acestui veac, ci numai Dumnezeu şi darurile Sale veşnice. Ei îşi deşartă mintea de trufaşele tocmeli omeneşti şi îşi eliberează inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca întreaga lor fiinţă să fie umplută de bunuri cereşti şi netrecătoare.

Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, înconjuraţi de onoruri sau încărcaţi de bunuri, nu au lăsat ca acestea să aşeze pe conştiinţa lor funinginea orgoliului, nepăsarea faţă de adevăr şi de bine. Pătrunşi de convingerea că nu posedă nimic de la sine şi că nu se pot mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, ei imploră necontenit harul Său. Eliberaţi de mulţumirea de sine şi de mândria pentru propria lor viaţă, ei se smeresc şi recunosc că mai au încă de făcut mult bine şi zic: ”Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” ( Luca 17, 10 ).

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, încât viaţa lui spirituală a devenit asemenea unui cer care Îl poartă pe Hristos. Acesta s-a născut la Roma dintr-o familie înstărită şi evlavioasă. Educaţia primită acasă şi în şcoală l-a umplut de înţelepciune şi i-a aprins în suflet dorul după Dumnezeu. Fugind de acasă, a ajuns la Edesa, unde a petrecut şaptesprezece ani lângă o biserică, în post, rugăciune şi milostenie. Unui credincios i s-a descoperit în vis că Alexie este ”omul lui Dumnezeu”, având în suflet pe Duhul Sfânt. Spre a nu fi slăvit de oameni, el a părăsit acel loc, ajungând din nou la Roma. Prezentându-se tatălui său ca un călător sărman, acesta fără a-şi cunoaşte fiul, i-a îngăduit să-şi facă o colibă în apropierea casei părinteşti, unde a petrecut alţi şaptesprezece ani, suferind batjocură şi lipsuri, dar fiind iubit de cei săraci pe care-i povăţuia şi-i miluia din hrana primită. Aici a răposat la 17 martie 411, în timpul împăratului Honorius. Alexie, omul lui Dumnezeu, a fost într-adevăr ”sărac cu duhul” pentru că a privit fără încetare la desăvârşirea dumnezeiască şi, străduindu-se să se apropie de ea, şi-a dezlipit inima de avuţiile pământeşti, socotindu-le deşertăciuni.

Răsplata celor săraci cu duhul este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a promis acestora o răsplată prezentă, spunându-le: ”a lor este Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 3 ). Cu alt prilej, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: ”Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” ( Luca 17, 21 ). Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că ”Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Dacă cei lacomi şi alipiţi de forţa gravitaţională a materiei au inima chinuită şi sunt nemulţumiţi, săracii cu inima se bucură de adânca pace. Ei au pacea unui vas ancorat într-un liman sigur. Punându-şi nădejdea în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi necăutând ”la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” ( Psalmul 39, 5 ), cel sărac cu inima este fericit încă de pe pământ, iar în viitor i se va dărui slava şi bucuria cerului.

Fericirea a doua Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

Oamenii acestei lumi, cu judecata lor mărginită, fericesc pe cei bogaţi şi puternici, pe cei ce mănâncă bine şi au parte de râs, veselie şi petreceri. Unii ca aceştia privesc lipsurile, suferinţele, întristarea şi plânsul cu amărăciune şi dezgust, temându-se de ele. Venind în lume, Mântuitorul nostru Iisus Hristos rosteşte cu privire la necazuri şi lacrimi o altă judecată, le socoteşte izvoare de fericire şi trepte de intrare în Împărăţia cerurilor. Când nu reuşim ceva, când ni se întâmplă un lucru neplăcut, când avem o pagubă, când moartea ne răpeşte o persoană iubită, atunci ne copleşeşte jalea şi plânsul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David ( Psalmul 101, 5, 10 ), dreptul Iov ( Iov 30, 16-17 ) şi Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la mormântul lui Lazăr din Betania şi în grădina Ghetsimani ( Ioan 11, 37 ; Matei 26 , 38 ). De aici se vede că supărările şi plânsul fac parte din soarta noastră de oameni. Însă noi trebuie să dăm dovadă de curaj şi să nu ne pierdem nădejdea ( Sirah 30, 23-24; I Tesaloniceni 4, 13 ).

Prin cuvintele ”Fericiţi cei ce plâng” ( Matei 5, 4 ), Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de câştig, studiul o cale de a dobândi cunoştinţe, aşa întristarea poate duce la pocăinţă şi la mângâiere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe cei stăpâniţi de întristare lumească, ci se referă la lacrimile de pocăinţă care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – ”câştigă îndurarea Stăpânului pentru greşelile noastre şi înaripează dorul spre cele de sus”. Mântuitorul nu-i fericeşte pe cei ce plâng pentru că le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plâng de ciudă că au fost jigniţi, pe cei ce plâng de necaz că au fost prinşi şi pedepsiţi pentru răul săvârşit. Aici este vorba numai de cei ce-şi plâng păcatele prin care au mâhnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vameşul, ca apostolul Petru şi cei care plâng din dorul după desăvârşire. ”Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” ( II Corinteni 7, 10 ).

Părerea de rău pentru păcat este bisturiul care sparge infecţia. Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt mărturia unei căinţe sincere şi zguduitoare, atunci sunt, într-adevăr, aducătoare de iertare şi înnoire. Lacrimile de pocăinţă sunt, pentru păcătoşii care se pocăiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se botează. Ele sunt îmbucurătoare ca roua care dă strălucire florilor de dimineaţă. Lacrimile nu aduc numai o linişte momentană, ci fac lumină înăuntrul nostru, purifică ochiul lăuntric al credinciosului sau conştiinţa lui. Sfântul Ioan Scărarul scria: ”Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima curăţeşte toată partea văzută şi gândită”.

Pe lângă plânsul pentru păcat, există şi plânsul iubirii de Dumnzeu de care nu se despart nici cei desăvârşiţi. Despre cei cu viaţă îmbunătăţită ni se spune că vărsau şiroaie de lacrimi în rugăciunea lor. Acesta este ”plânsul după Dumnezeu”, cum îl numesc Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ”Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezenţa Sfântului Duh, şi reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu”. Inima, cuprinsă de dor şi de entuziasm înfocat după Dumnezeu, strigă: ”Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiască”.

Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viaţa unui tâlhar vestit din Tracia, care a trăit pe vremea împăratului bizantin Mauriciu, la sfârşitul secolului al VI-lea. Acest tâlhar era spaima acelor ţinuturi şi nimeni nu-l putea prinde. Aflând că împăratul este gata să-l ierte, vine la Bizanţ unde, după ce primeşte iertarea, se îmbolnăveşte şi este dus la spital. Aici îşi plânge păcatele încât udă cu lacrimi aşternutul său şi basmaua ce o avea cu el. Pe când plângea cu amar, boala îl invinse şi trecu în lumea cealaltă. Tocmai în acea noapte medicul a visat că diavolii se pregăteau să ducă sufletul tâlharului în iad. Însă deodată au apărut doi îngeri care ţineau în mână o cumpănă şi demonii s-au repezit să pună pe unul din talere hârtiile cu păcatele tâlharului încât talerul s-a lăsat în jos. Atunci îngerii, îngrijoraţi, căutau să găsească ceva bun în viaţa tâlharului pentru a pune pe celălalt taler, dar nu găsiră nimic. Unul însă observă la capul acestuia mahrama udată cu lacrimile pocăinţei. Punându-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipiră în toate părţile. În acel moment, medicul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului, pe care-l găsi mort, iar lângă el basmaua udă cu lacrimi. Din această întâmplare vedem limpede că lacrimile sunt semnul pocăinţei adânci a omului, care atrag milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu.

Răsplata celor ce plâng este mângâierea dumnezeiască. Cel ce plânge e fericit fiindcă scapă de tirania poftelor şi din închisoarea fărădelegilor sale. Cel ce plânge simte mângâierea şi bucuria pe care a simţit-o slăbănogul căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a spus: ”Omule, iertate îţi sunt păcatele tale” ( Luca 5, 20 ). Progresând în viaţa duhovnicească, cel ce plânge descoperă tot mai mult mângâierea lacrimilor. După ce plânsul duhovnicesc ne-a curăţit de patimi, zice Sfântul Simeon Noul Teolog ”atunci, mângâiaţi de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinţei ne umplu de o bucurie şi de o dulceaţă de negrăit”. Celor ce plâng pentru păcate, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le promite bucuria din Împărăţia cerurilor, unde ”Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” ( Apocalipsa 7, 17 ).

Fericirea a treia Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul

Trăind în societate, semenii noştri se pot opune uneori voinţei noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate şi de multe ori putem fi păgubiţi şi jigniţi. În astfel de situaţii, firea noastră păcătoasă ne îndeamnă să ne mâniem, să ne înfuriem, să ne răzbunăm cu cruzime împotriva duşmanilor şi chiar să lovim. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a răbdat lipsa de credinţă a celor din neamul său, Care a fost indulgent cu slăbiciunile şi frica Apostolilor Săi şi a primit moartea ca un Miel nevinovat, ne învaţă blândeţea şi ne spune: ”Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Matei 11, 28 ). Blândeţea a caracterizat pe Sfinţii Apostoli, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a trimis în lume ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ( Matei 10, 16 ). Blândeţea trebuie să fie principala virtute a oricărui creştin ortodox, căci Mântuitorul nostru Iisus Hristos numeşte adesea pe credincioşi ”oi” ( Ioan 10, 1 ) şi ”miei” ( Ioan 21, 15 ), animale recunoscute ca cele mai blânde.

Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi al iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra şi a nu se supăra de nimic. Blândeţea este o putere a sufletului desăvârşit prin care omul îşi păstrează calmul şi seninătatea în mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii săi. Sfântul Marcu Ascetul arată că ”blândeţea este temelia răbdării, ajutătoarea frăţietăţii, frâna împotriva enervării, imitarea lui Hristos şi pricină de bucurie”. Prin blândeţe se izolează răul, se curmă gâlceava şi scânteia războiului nu ia foc. Cel blând nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-şi bate joc, nu grăieşte de rău, nici nu osândeşte pe semenii săi. Cel blând nu se mânie şi nu se răzbună când este înfruntat şi jignit. De aceea, înţeleptul Solomon grăieşte: ”Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce-şi stăpâneşte duhul e mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi” ( Pilde 16, 32 ).

De blândeţe dă dovadă acel credincios care priveşte ocara sau nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu în vederea unui bine ce-l va primi mai târziu ( conform II Regi 16, 12 ). Culmea blândeţii stă în iubirea faţă de cei ce ne pricinuiesc necazuri şi supărări, poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: ”Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” ( Matei 5, 44 ). Sfântul Ioan Scărarul defineşte blândeţea ”păstrarea seninătăţii interioare şi a iubirii faţă de cel ce ne supără când este de faţă”. Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc, să ocolim orice prilej de vrajbă. Cu asprime şi cel bun se înăspreşte, pe când cu blândeţea se face bun şi cel rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Când un om mânios întâlneşte pe un om blând, este ca şi cum s-ar scufunda în apă un fier care arde”. O minunată lecţie de blândeţe ne dă Sfântul Macarie cel Mare. Odată mergea cu un ucenic prin pustie. Înaintând mai repede, ucenicul a întâlnit la o răspântie de drum pe un preot păgân căruia s-a adresat cu mânie: ”Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului”. Preotul păgân, mâniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tânăr, care a căzut la pământ, ameţit. Plecând mai departe, preotul păgân îl întâlneşte pe Macarie, care îi zice: ”Dumnezeu să-ţi ajute, iubite frate, şi să-ţi lumineze călătoria”. Mişcat de acest salut, preotul idolesc îi zise: ”Cum de mă numeşti frate, că doar sunt păgân şi tocmai mai înainte ţi-am trântit la pământ ucenicul”. Macarie îi răspunse: ”Acum, cu atât mai mult, îţi doresc drum bun, după ce ai apucat pe un drum rău, al răzbunării. Iar frate te numesc pentru că toţi avem un Tată, pe Dumnezeu”. Vorbirea binevoitoare a Sfântului Macarie l-a emoţionat profund pe preotul păgân şi, după o lungă convorbire, a cerut să fie botezat şi s-a încreştinat. Iată cum blândeţea cucereşte inima şi face bun pe cel rău.

Blândeţea este echilibrul spiritual faţă de sine şi faţă de semeni. Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poartă un titlu de mare nobleţe: ”om blând”. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună înrâurire asupra celor din jur şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, cei blânzi se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Înnobilându-se necontenit pe sine, omul blând emană din fiinţa sa o mare putere de transformare a societăţii. Pe calea blândeţii, el pătrunde în sufletele oamenilor şi, prin puterea blândeţii, el câştigă simpatia şi bunăvoinţa oamenilor. Numai aceia care au inima blândă, plină de sentimente de îngăduinţă şi răbdare, pot afla cu adevărat ”odihna sufletelor” ( Matei 11, 29 ).

Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Această făgăduinţă poate fi interpretată şi ca o proorocie pentru urmaşii Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, prin blândeţe, aveau să stăpânească sufleteşte lumea, cucerind-o pentru viaţa creştină ortodoxă. Viaţa şi atitudinea celui blând este tonică în domeniul aplanării conflictelor dintre oameni. Prin forţa spirituală a celui blând participăm şi noi la moştenirea scumpă crescută din legea frăţiei, a respectului şi iubirii faţă de om ca chip al lui Dumnezeu. Pământul făgăduit celor blânzi este ”pământul celor vii” ( Psalmul 114, 9 ), unde moartea n-are loc de sălăşluire, iar viaţa este fără de sfârşit. Cei ce întrupează blândeţea Mântuitorului nostru Iisus Hristos trăiesc cu nădejdea că, pentru blândeţea, răbdarea şi smerenia lor, vor primi dincolo de tărâmul acestei vieţi, ca moştenire veşnică, ”pământul cel nou” ( II Petru 3, 13 ; Apocalipsa 21, 1 ).

Fericirea a patra Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura

Dreptatea socială este o virtute morală prin care se dă fiecărui om ceea ce i se cuvine. Trăind în societate, oamenii sunt datori să respecte cele ce aparţin semenilor lor: numele lor bun, demnitatea lor personală, averea şi viaţa lor. De asemenea, oamenii sunt datori să respecte legile şi bunurile statelor, să se supună autorităţilor, să plătească impozitul datorat, să cinstească pe dregători. O astfel de dreptate este temelia ordinii într-o societate. Proorocul Isaia spunea: ”Roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea” ( Isaia 32, 17 ). Dreptatea este plăcută lui Dumnezeu, ”că drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţa Lui spre cel drept priveşte” ( Psalmul 10, 7 ). Cuvântul ”dreptate” poate fi interpretat, deci, ca o virtute socială pentru care creştinul ortodox trebuie să râvnească şi să lupte. Când este împlinitorul dreptăţii în lume, creştinul ortodox poate fi fericit.

Totuşi, în Fericirea a patra Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu se referă la dreptatea socială, ci la sfinţenie, sau la desăvârşirea sufletească, care se dobândeşte prin împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Aici Domnul îi declară binecuvântaţi pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuieşte ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi aceia care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze şi să se realizeze binele în toate formele lui. Căci cuvântul ”dreptate” are sensul din Vechiul Testament, însemnând cucernicia, virtutea în general, pe scurt, desăvârşirea morală creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie firească şi continuă, ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrană trupească.

Modelul sublim şi veşnic al desăvârşirii noastre este Hristos în Care ne-am îmbrăcat prin Botez în Biserica Ortodoxă şi al Cărui nume îl purtăm. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că omul nu poate fi pe deplin mulţumit atunci când i se împlinesc numai dorinţele trupeşti. Când a fost ispitit de diavol în pustiul Carantaniei şi i-a cerut să prefacă pietrele în pâini, Iisus i-a răspuns acestuia: ”Nu numai cu pâine va trăi omul” ( Matei 4, 4 ). În altă împrejurare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: ”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui” ( Ioan 4, 34 ). Dacă mâncarea Domnului este împlinirea voii Tatălui, iar voia Tatălui este mântuirea noastră, mâncarea Domnului este mântuirea noastră. Această mântuire se realizează vieţuind în Hristos, prin Care viaţa noastră se susţine şi sporeşte.

Niciodată nu trebuie să fim mulţumiţi de noi înşine, ci să tindem a face mai mult, căci starea pe loc în viaţa creştină ortodoxă înseamnă regres. Cine se socoteşte drept şi bun, acela înţepeneşte pe drum, se pietrifică precum s-a făcut stâlp de sare femeia lui Lot care a privit înapoi ( Facere 19, 26 ). Sfântul Apostol Pavel zicea: ”Nu socotesc că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit, ci o urmăresc că doar o voi cuceri” ( Filipeni 3, 12 ). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirma: ”Noi trebuie să flămânzim de mântuirea noastră, să însetăm de voia dumnezeiască. Iar a înseta de mântuirea noastră înseamnă a căuta unirea lui Hristos, prin predarea noastră lui, din iubire”. Numai în Hristos Care s-a întrupat pentru noi avem hrană nesfârşită care ne ridică din toate neputinţele şi ne umple de viaţă fără de sfârşit. Sufletul nostru, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, năzuieşte după Izvorul şi Ziditorul Său: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” ( Psalmul 41, 1-2 ). Un astfel de dor irezistibil după cer l-a avut Sfântul român Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul). Dornic de o viaţă mai desăvârşită, a plecat în anul 1936 de la Mănăstirea Neamţu în Ţara Sfântă. Stabilindu-se la Mănăstirea ”Sfântul Sava”, a trăit ca un înger în trup de muritor, biruind ispitele care veneau de la oameni şi de la diavoli. Ajuns egumen la schitul românesc de la Iordan, virtuţile lui au înflorit în întreaga lor strălucire. Nemulţumit de sine şi dornic de a stabili o intimitate vitală cu Hristos, se retrage la peştera ”Sfânta Ana” din pustia Hozeva unde, prin osteneli aspre, post îndelungat, rugăciune neîncetată şi priveghere atinge nepătimirea şi culmea desăvârşirii. Ştiind dinainte data morţii, moare la 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, iar moasştele sale izvorăsc mireasmă, daruri şi binecuvântări. El, care a făcut din dorul de pustie dor de patria cerească, ne îndeamnă: ”Precum aleargă caprioara/ Grăbindu-se către izvor/ Aşa să alergăm spre Domnul/ Înaripaţi cu sfântul dor”.

Răsplata făgăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos celor ce-L caută cu iubire mistuitoare, adică celor ce caută ”Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” ( Matei 6, 33 ) este saturarea. Această saturare promisă trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor după desăvârşire şi sfinţenie, în viaţa aceasta numai parţial, iar în viaţa viitoare în mod deplin ( conform Matei 19, 29 ). Dacă plăcerile legate de bunurile materiale nu satisfac desăvârşit, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie neîncetată, cum spunea Iisus, la fântâna lui Iacob, către femeia samarineancă: ”Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac” ( Ioan 4, 14 ). Aceasta înseamnă că cel ce se înfruptă din darurile Duhului Sfânt, ”Vistierul bunătăţilor ”, are mulţumire multă aici pe pământ, iar în veşnicie se vor bucura deplin. Acolo, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, ”nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii” ( Apocalipsa 7, 16-17 ).

Fericirea a cincea Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui

Cât timp trăieşte pe pământ, fiinţa omenescă îndură multe şi felurite suferinţe. Unii sunt bolnavi, iar alţii sunt singuri şi părăsiţi. Unii n-au pe nimeni să-i îngrijească şi să-i mângâie. Alţii trăiesc în mare mizerie încât la moartea lor nu se găseşte nimeni să-i îngroape. În astfel de situaţii, creştinul ortodox trebuie să răspundă cu un sentiment de milă şi să acţioneze cu fapte de îndurare. Mila faţă de aproapele este o fiică a iubirii de oameni, căci zice Sfântul Grigorie de Nyssa: ”Mila este împreună pătimirea faţă de cei căzuţi în suferinţă”. Îndurarea creştină ortodoxă izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele ( Matei 22, 36-39 ) şi constă din ajutorarea celor aflaţi în nevoie.

”Binefacerea este ceva măreţ şi dumnezeiesc – ne scria Sfântul Ciprian, – ea este o mare mângâiere a credincioşilor, un adăpost mântuitor, o ancoră a nădejdii. Ea este adevărata şi cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul căreia creştinul dobândeşte har, Îl câştigă pe Hristos ca judecător îndurat”. Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu Cel ”mult-milostiv” ( Psalmul 85, 14 ) şi Îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Tatălui ceresc. Mântuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire mărturisită printr-o totală dăruire de Sine, până la jertfa de pe Cruce. Când îi vedea pe oropsiţii vieţii, le striga: ”Milă Mi-e de popor” şi îndată turna balsamul tămăduitor peste rănile celor suferinzi şi cu o inimă zdrobită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” ( Ioan 15, 12 ). Îndemnându-ne să ascultăm această poruncă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: ”Fă-te celui lipsit dumnezeu, urmând milei lui Dumnezeu”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei ( Matei 11, 28 ; 15, 32 ), ne-a arătat că de felul cum ne vom achita de această datorie atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi ( Matei 5, 7 ) pentru că într-adevăr ”mai fericit este a da decât a lua” ( Fapte 20, 35 ). ”Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” zice un dicton vechi. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” ( Matei 25, 40 ). Această convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins să fie milostiv de la vârsta de zece ani când preotul a spus în predică că cel ce dă săracului pune chiar în mâinile lui Hristos. Mergând acasă îngândurat şi îndoielnic, a văzut pe cineva dând pâine unui sărac zdrenţuros şi în clipa aceea chiar Iisus stătea alături luând în mâinile Sale pâinea şi binecuvântându-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins că tot ce dă săracului dă lui Hristos. Şi mărturiseşte că tot timpul vede chipul lui Hristos stând deasupra capului săracilor. De aceea este cuprins de frică şi face milostenie după putere.

”Chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfânta Biserică în cele şapte fapte ale îndurării sufleteşti. Faptele îndurării trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând ( Matei 25, 35 ); a adăpa pe cel însetat ( Matei 25, 35; 10, 42 ); a îmbrăca pe cel gol ( Matei 25, 36 ; Iacob 2, 15 ) ; a primi în casă pe cel străin ( Matei 25, 35 ); a căuta pe cel bolnav ( Matei 25, 36 ; II Corinteni 1, 4 ); a cerceta pe cel robit ( Matei 25, 36 ); a îngropa pe cel răposat ( Ioan 19, 38 -42 ). Faptele îndurării sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte ( Iacob 5, 20 ); a învăţa pe cel neştiutor ( I Timotei 2, 4 ); a sfătui pe cel îndoielnic ( Fapte 17, 27 ) ; a ne ruga pentru aproapele ( Efeseni 6, 18 ; I Timotei 2, 1 ) ; a mângâia pe cel întristat ( Romani 15, 4 ) ; a răbda pe cei ce ne pricinuiesc necazuri ( Luca 21, 19 ; I Petru 2, 19-21 ); a ierta celor ce ne greşesc ( Matei 6, 12-15 ).

Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni ( Luca 14, 12-14 ). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie ( Matei 6, 2-4 ). Poporul nostru are o zicală plină de înţelepciune: ”Fă binele şi aruncă-l în apă”. Adică, nu calcula folosul ce l-ai putea avea, ajutând pe cineva, ci fă-o dezinteresat, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. Să săvârşim binele cu dărnicie şi cu convingerea că Domnul a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi.

Cea dintâi răsplată pe care ne-o oferă facerea de bine este bucuria inimii ( conform Isaia 58 , 8 ). Cei milostivi primesc în viaţa pământească ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu ( Psalmul 40, 1 ; Tobit 11, 14 ). Pentru milostenia noastră, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne va ierta păcatele, cum spune Sfântul Apostol Petru: ”dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8 ; conform Iacob 5, 20 ). Dacă suntem buni cu semenii noştri vom scăpa de focul iadului fiindcă ”milostenia izbăveşte de la moarte” ( Tobit. 12, 9 ) şi ”mila biruieşte în faţa judecăţii” ( Iacob 2, 13 ). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că noi, creştinii ortodocşi, cu milostenia putem cumpăra raiul, nu doar că acesta ar fi ceva de cumpărat cu bani, ci pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem ce e bine, să ne înavuţim în fapte bune, să fim darnici, să fim cu inima largă, agonisindu-ne bună temelie în veacul viitor, ca să dobândim viaţa veşnică (conform I Timotei 6, 18-19).

Fericirea a şasea Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Inima omului este forul intern sau centrul vital al gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor care stau la baza cuvintelor şi faptelor noastre. O inimă curată este podoaba vieţii noastre duhovniceşti, palat preţios în care domneşte Hristos ( conform Ioan 14, 23 ). De aceea, în aprecierea morală a activităţii creştinului ortodox, Mântuitorul a subliniat însemnătatea celor dinlăuntrul inimii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a oprit nu numai omorul, interzis în Legea Veche, ci şi mânia pentru că ”din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” ( Matei 15, 19 ). De asemenea, a mai spus: ”Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prinosul inimii grăieşte gura lui” ( Luca 6, 45 ). Într-adevăr, poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care răsar păcatele, dar, în acelaşi timp, ele însele constituie păcate grele, atunci când le-am dat consimţământul.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a cunoscut adâncul tainic al fiinţei umane, preţuieşte foarte mult curăţia inimii şi fericeşte pe cei neprihăniţi. Cei curaţi cu inima sunt în primul rând cei nevinovaţi, lipsiţi de vicleşug, ca Natanael ( Ioan 1, 47 ) şi ca pruncii ( Matei 18, 3-4 ). Apoi posedă curăţia inimii aceia care, prin eforturi stăruitoare, au smuls rădăcinile păcatului din fiinţa lor cultivând, în locul acestora, gânduri şi sentimente frumoase. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în general şi cu deosebire a păcatului desfrânării. De multe ori gândurile lumeşti şi îngrijorările excesive, necazurile şi preocupările împiedică inima noastră să vadă lumina poruncilor dumnezeieşti. Fără această lumină viaţa noastră devine tot mai nefericită încât simţim nevoia să ne rugăm cu psalmistul David: ”Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” ( Psalmul 50, 11 ).

Asemănând inima cu ochiul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ”Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” ( Matei 6, 22-23 ). Ochiul este organul vederii pământeşti, iar inima este organul contemplării lui Dumnezeu. După cum numai ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede, tot aşa numai cel cu o inimă curată, neacoperită de ceaţa gândurilor şi a poftelor rele, poate oglindi strălucirea chipului lui Dumnezeu. Când ochiul sufletului e întunecat de păcat, lumina lui nu mai poate fi o călăuză bună vieţii pe calea mântuirii. Curăţind ochiul lăuntric al inimii de bezna patimilor, vom putea creşte de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu, cel mai înalt ideal îmbiat vreodată omului.

Spre acest ţel al sfinţeniei au tins adevăraţii credincioşi, făcând inima lor locaşul lui Hristos, asemenea Sfântului Ignatie Teoforul (m. 107 ). Acesta a trăit pe vremea împăratului Traian şi a fost episcop în Antiohia Siriei. Se spune că el este acel copil pe care Iisus, luându-l în braţe, a spus: ”De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 18, 3 ). Pentru credinţa sa în Hristos a fost dus la Roma spre a fi aruncat la fiarele din circ. În drumul său spre moarte, el avea mereu numele lui Iisus pe buzele sale. Întrebându-l păgânii de ce îşi aminteşte de acest nume, el le-a răspuns că-L mărturisea cu gura pe Acela pe Care totdeauna L-a purtat în inima sa. De aceea Ignatie dorea moartea cu căldură, o aştepta ca pe un moment de culminantă fericire în care să se unească deplin cu Domnul. ”Lăsaţi-mă să fiu mâncat de dinţii fiarelor – zicea el – ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos”. Sosind în amfiteatrul de la Roma, a fost sfâşiat de leii din arenă, rămânând din trupul său doar câteva oase mari şi inima pe care scria numele lui Hristos. Pentru marea lui dragoste din inimă faţă de Domnul i se spune Teoforul, adică ”purtătorul de Dumnezeu”. De aici se vede măreţia omului neprihănit. Bine spunea Sfântul Efrem Sirul: ”Pământul nu poate purta paşii lui Dumnezeu, dar o inimă curată Îl poartă în ea”.

Unde lipseşte curăţia inimii apare războiul lăuntric, corupţia, domină pornirile dobitoceşti asupra duhului, destrăbălarea, divorţurile, criminalitatea, violenţa şi războiul. De aceea, înţeleptul biblic îndeamnă: ”Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea tâşneşte viaţa” ( Proverbe 4, 23 ). Curăţia inimii este condiţia principală a unei fapte cu adevărat creştine, căci din sufletul omenesc îmbunătăţit odrăslesc atâtea lucruri bune: castitatea trupească, evlavia roditoare, eficienţa în muncă şi generozitatea iubitoare. Inima curată e împodobită prin excelenţă cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care constituie izvorul bogat şi curat al tuturor faptelor bune. Puritatea este, totodată, o sursă binecuvântată de sănătate şi înţelepciune, de integritate spirituală şi morală. Oamenii frumoşi, cu privirile senine, cu feţele frumoase şi sângele curat sunt cei care trăiesc potrivit Legii dumnezeieşti, menţinându-şi mintea liberă de orice patimă rea şi inima străină de orice poftă dezordonată şi păcătoasă.

Răsplata celor neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate să-L vadă cu ochii săi pe Dumnezeu în fiinţa sau esenţa Sa, pentru că ”pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” ( Ioan 1, 18 ). Dar Cel nevăzut prin fire se face văzut în făpturile Sale ( conform Romani 1, 20 ) , întocmai ca meşterul care îşi întipăreşte în conştiinţă, în inimă, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: ”Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” ( Ioan 14, 23 ). După cum metalul curăţit de rugină străluceşte la soare şi trimite raze şi scânteieri, tot aşa se întâmplă şi cu omul dinăuntru. În inima curată se oglindeşte lumina cerească a dumnezeirii ( conform Luca 17, 21 ). Însă vederea lui Dumnezeu în viaţa prezenţă nu este deplină fiindcă ”acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” ( I Corinteni 13,12 ) . Proorocia Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu privire la plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia lumii de dincolo. În cartea Apocalipsei citim că drepţii, învrednicindu-se a petrece cu Cel Preaînalt, ”Îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” ( Apocalipsa 22, 3-4 ) .

Fericirea a şaptea Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Prin păcatul neascultării strămoşului Adam ne-am osândit şi ne-am făcut vrăjmaşi lui Dumnezeu, ”fii ai mâniei” ( Efeseni 2, 3 ), pierzându-ne în moarte ( conform Romani 6, 23 ) . Moartea e punctul extrem al stării noastre de înstrăinare şi vrăjmăşie în care ne-am situat faţă de Dumnezeu prin păcat. Dar la ”plinirea vremii” venind în lume Fiul lui Dumnezeu ne-a împăcat cu Tatăl ”desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său” ( Efeseni 2, 15 ) şi ”făcând pace prin sângele Crucii Lui” ( Coloseni 1, 20 ). În noaptea Naşterii Domnului îngerii aduc solia păcii: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” ( Luca 2, 14 ). Noi, creştinii ortodocşi, care ”ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” ( Romani 5, 10 ) , suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, ”pacea noastră” ( Efeseni 2, 14 ). Pacea, întemeiată pe adevăr şi dreptate, trebuie să fie legea noastră de vieţuire.

Toate bunurile pământului nu pot să ne fie plăcute fără pace, pentru că fără aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Pacea oferă condiţiile indispensabile şi prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în vederea prosperităţii şi a fericirii. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe cei ce se străduiesc neîncetat pentru realizarea şi menţinerea păcii ( Matei 5, 9 ). După învăţătura Bisericii Ortodoxe ”făcătorii de pace” sunt, în primul rând, cei ce săvârşesc jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, pentru ca ”pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile noastre şi cugetele noastre întru Hristos Iisus” ( Filipeni 4, 7 ). Biserica este făcătoarea de pace, prin excelenţă, întrucât este fidelă propovăduitoare şi slujitoare a păcii sfinte, rugătoare şi osârduitoare pentru ca să fie pace şi înfrăţire pe pământ. Aproape în toate slujirile ei, ea se roagă ”pentru pacea de sus” , ”pentru pacea a toată lumea”, împărtăşind şi dorind ”pace tuturor”, întru pacea Mirelui ei.

Făcători de pace sunt, de asemenea, toţi cei care iartă pe duşmanii lor şi, prin intervenţii înţelepte şi prin comportare exemplară, contribuie la stingerea certurilor şi conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie. De dragul păcii trebuie să facem unele concesii, ”să ne purtăm sarcinile unii altora” ( Galateni 6, 2 ) , să ne păzim de contrazicerea fără motiv serios şi de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. În această privinţă, Sfântul Apostol Petru îndeamnă: ”Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug ; să se ferească de rău şi să facă bine ; să caute pacea şi s-o urmeze” ( I Petru 3, 10-11 ). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul ortodox iubitor de pace foloseşte toate armele credinţei cu scopul de a rămâne în comuniune frăţească cu semenii săi sau se împacă cu dânşii când s-a aprins mânia, cearta sau războiul. Creştinul ortodox iartă celui ce i-a greşit şi cu bunătatea îl dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce la pace, biruind astfel răul cu binele ( conform Romani 12, 19-21 ).

Făcătorii de pace sunt, pe bună dreptate, consideraţi şi aceia care stabilesc armonia cuvenită între pornirile trupului lor şi voinţa sufletului, prin stăpânirea deplină exercitată de suflet. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit să aducă în suflete liniştea pe care o dă cugetul curat şi uşurat de povara păcatului. Această pace lăuntrică adusă de Iisus Hristos este fiica iubirii şi soră a iertării. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioară care preface pornirile rele din om în forţe binefăcătoare. În acest înţeles scrie Fericitul Augustin: ”Fierbe cineva împotriva ta? Lasă-l să fiarbă! Tu, roagă-te! Urăşte numai febra sufletului său”. Din cele spuse, ca şi din experienţa personală, cunoaştem că pacea este rezultatul unei biruinţe sufleteşti, este o victorie asupra omului împătimit din noi şi se câştigă cu preţul unor mari jertfe.

Despre însemnătatea duhovnicească a păcii lucrătoare ne edifică un minunat exemplu din Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acolo citim că odată, pe când Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga în chilia sa, a auzit un glas din cer zicându-i: ”Macarie, încă n-ai ajuns la măsura virtuţii ca şi cele două femei din cetate”. În dimineaţa următoare, bătrânul pustnic se trezi, îşi luă toiagul şi o porni spre oraşul unde locuiau cele două femei. Ajuns la casa lor, a fost întâmpinat cu bucurie. Apoi le-a rugat să-i spună care este rânduiala vieţii lor, cum au reuşit ca, în lume fiind, să ajungă la desăvârşire. La început ele au refuzat să-i răspundă, dar la stăruinţa pustnicului au răspuns astfel: ”Noi nu ne cunoaştem dintru început. Acum suntem soţiile a doi fraţi. Astăzi se împlinesc cincisprezece ani de când petrecem în aceeaşi casă şi nu ne amintim să ne fi dorit rău una alteia sau să ne fi certat vreodată, ci am trăit în pace şi bună înţelegere până acum. Nu demult am făcut jurământ să nu ne despărţim niciodată şi să nu ne jignim cu nici un cuvânt nesocotit până la moartea noastră”. Auzind aceasta, Sfântul Macarie s-a minunat cum virtutea păcii înalţă pe om la desăvârşire.

Făcătorii de pace împlinesc o lucrare asemănătoare cu cea săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al păcii răul şi duşmănia dintre oameni. De aceea, aceştia primesc de la Domnul o numire harică şi nobilă, asemănătoare cu a lui Hristos, Împăratul păcii întru istorie şi eternitate: ”făcătorii de pace”, ”fiii lui Dumnezeu se vor chema” ( Matei 5, 9 ). Aceasta constituie cea mai înaltă cinste, cea mai mare răsplată la care se asociază, în mod firesc, şi fericirea corespunzătoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, dacă seamănă ură şi vrăjmăşie, dacă trăieşte în certuri şi în război. Pacea lui Dumnezeu odrăsleşte pacea lăuntrică şi amândouă ne dau puterea de a face pace în lume. Noi toţi creştinii ortodocşi avem datoria de a face pace, precum ne porunceşte Sfântul Apostol Pavel: ”Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evrei 12, 14 ).

Fericirea a opta Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor

Noi, oamenii, creştinii ortodocşi suntem făcuţi de Dumnezeu să iubim, să fim iubiţi, să avem parte de bucurie, de pace şi de mângâiere de la semenii noştri. Dar de multe ori se abate asupra noastră prigoana, care izvorăşte din ură, ne loveşte în suflet şi în trup, pricinuieşte suferinţă, necaz şi durere. De asemenea, dacă voim să săvârşim binele, dreptatea şi virtutea în general, ne atragem asupra noastră ura şi pedeapsa celor răi. A spune adevărul este o virtute care cere eroism până la sacrificiu şi mucenicie. A săvârşi dreptatea înseamnă să fii pregătit să primeşti cu răbdare şi cu bărbăţie uneltirile vrăjmaşe ale potrivnicilor dreptăţii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să privim aceste situaţii supărătoare ca pe o binecuvântare şi îi fericeşte pe cei ce au puterea să învingă toate aceste obstacole care stau în calea împlinirii dreptăţii şi a adevărului.

În Fericirea a opta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se adresează celor prigoniţi pentru dreptate. Aici, cuvântul ”dreptate” înseamnă - cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur - dreapta credinţă şi viaţa neprihănită, sfinţenia. Sunt drepţi aceia care duc o viaţă ireproşabilă, împodobită cu fapte bune, aceia care se străduiesc să aibă un nume mai bun şi care tocmai de aceea pot avea o bună mărturie de la cei din jurul lor. Dreptatea trebuie urmărită nu numai în faţa oamenilor care cunosc doar cele din afară, ci mai ales înaintea lui Dumnezeu Care priveşte în inimă. În acest înţeles a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ”De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 20 ). Aşadar, cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor ortodoxă sau pentru virtuţile lor creştine, au suferit din partea semenilor.

Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul patriarhului Iacob şi aproape toţi care, de-a lungul veacurilor, au primit poruncă de la Dumnezeu să combată răul, minciuna şi rătăcirile idoleşti şi să predice adevărul şi dreptatea. Aşa au fost proorocii Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezătorul. Bine spunea Sfântul Apostol Pavel: ”Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne” ( Evrei 11, 35-37 ). Modelul sublim al dreptăţii este Fiul lui Dumnezeu, ce a venit în lume ca ”om al dreptăţii” întru Care nu s-a găsit vicleşug. Nimeni nu L-a vădit de păcat, nici de minciună, nici de vreun rău cât de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepţi i-a mustrat, pe cei sărmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Şi, totuşi, nimeni n-a fost mai urât, mai batjocorit, mai prigonit decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A fost răstignit pe cruce pentru cauza dreptăţii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a proorocit ucenicilor Săi că şi ei vor fi prigoniţi: ”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” ( Ioan 15, 18-19 ). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a numit ”fericiţi” pe toţi aceia care au puterea să sufere batjocuri, prigoane şi chinuri pentru biruinţa dreptăţii, a binelui şi a adevărului în lume. Numărul acestor ”fericiţi”, care au suferit pentru credinţa si dreptatea adusă de Hristos, este nesfârşit. Biserica noastră Ortodoxă îi numeşte martiri sau mucenici. Frumuseţea vieţii lor constă în aceea că au fost atât de legaţi de credinţa în Hristos, încât au mărturisit că de Hristos nu-i poate despărţi ”necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia” ( Romani 8, 35 ). Atitudini asemănătoare au manifestat în multe momente din istoria Bisericii credincioşii ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţa cea dreaptă şi pentru adevărul Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Un exemplu, în această privinţă, îl avem pe Sfântul Mucenic Iachint (m. 108), care era din Cezareea Capadociei şi a trăit pe vremea împăratului Traian. Tânărul, în vârstă de douăzeci de ani, era gardian al camerelor împărăteşti şi, fiind creştin ortodox, se ruga în ascuns, păzind cu sfinţenie legea Evangheliei. Într-o zi de mare praznic păgânesc, fiind de faţă şi împăratul, Iachint a fost pârât de un oştean păgân din aceeaşi gardă că-l văzuse şi îl auzise rugându-se în taină unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Său. Furios că la curtea sa a îndrăznit să calce legile ţării, suveranul a poruncit că tânărul creştin ortodox să fie adus înaintea sa, după care l-a silit să guste din cărnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat şi, cu multă bărbăţie, a mărturisit pe faţă credinţa sa ortodoxă în Hristos. După ce l-au bătut cumplit peste tot trupul, l-au închis în temniţă, unde i s-au dat spre mâncare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos n-a vrut să guste din acestea, ci a rămas postind 40 de zile. Slăbind de foame şi de suferinţă, Iachint şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa dreptăţii, ca dar ceresc pentru osteneală.

Răsplata celor prigoniţi pentru dreptate constă mai întâi din bucuria pe care o simt aceştia. Aşa a simţit-o Sfântul Arhidiacon Ştefan care, în timp ce era omorât cu pietre, ”privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” ( Fapte 7, 55 ). Aşa a simţit-o Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în timp ce era nedreptăţit, exilat şi prigonit, rostea mereu: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” . Cine a ajuns la măsura de a înfrunta liniştit şi bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Împărăţia cerurilor, care este ”dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Prigonirile sunt pietrele preţioase cu care este împodobită în cer cununa sfinţilor. Deci, dacă dorim să fim împreună cu Hristos în veşnicia fericită, atunci trebuie ca, aici, pe pământ, să ne facem părtaşi patimilor Sale. În Urmarea lui Hristos citim: ”Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci, rabdă cu Hristos, de vrei să împărăţeşti cu El”. Starea de dreptate îl face pe om vrednic de a fi numărat în ”ceata drepţilor” care gustă fericirea raiului. Într-adevăr, răsplata deplină pentru cei ce suferă pentru realizarea binelui în lume va fi dată în ceruri. În acest sens, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se roagă: ”Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” ( Ioan 17, 24 ).

Fericirea a noua Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocârî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

În Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credincioşii tuturor veacurilor care ştiu că ”prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” ( Fapte 14, 22 ). De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria: ”Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” ( II Tim. 3, 12 ). În toate generaţiile de creştini ortodocşi a existat pe lângă mucenicia sângelui şi o mucenicie a evlaviei. Dacă prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creştine au încetat de mult, totuşi, chiar în vremea de astăzi, există o pătimire pentru credinţa ortodoxă. Fiindcă, întreaga viaţă a unui creştin ortodox, când e trăită după Evanghelie, este o mucenicie şi o cruce. Într-adevăr, cei ce urmează astăzi calea lui Hristos în credinţa noastră ortodoxă, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi ipocriţi sau ”înapoiaţi”. Mărturisirea lui Hristos în Ortodoxie devine izvor de neînţelegeri şi luări în râs, de ostilităţi şi marginalizări, din partea rătăciţilor sectanţi, ereticilor papistaşi, atei şi alte categorii aflate în întunericul necredinţei. Din toate acestea se vede clar necredinţa şi păgânismul zilelor noastre.

Ura împotriva ucenicilor este ura împotriva Fiului lui Dumnezeu, este dovada că facem parte din Biserica Ortodoxă sau Trupul lui Hristos, Care ne-a spus: ”Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” ( Ioan 15, 20 ). Crucea este punctul de plecare, dar şi substanţa vieţii creştine ortodoxe. Crucea, oricare ar fi ea: boală, moarte, prigoană, ura celor răi, eşec, sărăcie, este o dovadă că aparţii lui Hristos, că eşti fratele Lui, că porţi haina Lui mohorâtă ce I s-a dat când era dus la moarte. Creştinul ortodox înţelept ştie că este dator să suporte cu inima voioasă ocara pentru credinţă, cum ne încurajează Sfântul Apostol Iacob: ”Drept mare bucurie să socotiţi, fraţilor, feluritele ispite în care cădeţi ... ca să fiţi desăvârşiţi” ( Iacob 1, 2-4 ). Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe toţi aceia care vor suferi ocări, prigoniri şi chiar moarte din cauza credinţei în El şi din cauza predicării Evangheliei în lume. Prin suferinţele lor, creştinii ortodocşi au prilejul să-L preamărească pe Domnul şi să experieze mângâierile speciale ale prezenţei Sale.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: ”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” ( Matei 10, 28 ). Un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos priveşte suferinţa sa personală ca o semnătură, ca un semn dumnezeiesc ce se află pe calea care duce la cer. Aşa au privit suferinţa martirii creştinismului ortodox care constituie pentru noi ”pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare” ( Iacob 5, 10 ). Ei au mers spre temniţe întunecoase, spre spânzurători şi spre ruguri cu zâmbetul pe buze, şi coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flămânzi, cântând psalmi şi imne de preamărire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Ortodoxă pomeneşte ziua morţii sfinţilor mucenici ca o zi de biruinţă şi de bucurie. Noi ne asemănăm acestora atunci când răbdăm în linişte clevetirile şi derâderile pentru pricina că ne rugăm şi postim, ne spovedim la preotul duhovnic şi participăm în mod frecvent la slujbele bisericeşti în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această răbdare va fi primită de Dumnezeu ”ca o jertfă de sânge”, fiindcă Hristos, prin sângele Său, a sfinţit toate ”crucile” ucenicilor Săi.

Dacă pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos crucea a fost marea ascultare prin care a reparat marea neascultare a oamenilor, pentru noi creştinii ortodocşi de astăzi, acceptarea crucii înseamnă primirea voinţei lui Dumnezeu, contrară proiectului nostru de fericire pământească. Numai privind la crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este dovada supremă a iubirii, se poate înţelege crucea şi se poate obţine forţa de a o purta. Se înşală acei creştini care cred că pot trăi pe pământ fără obstacole şi lupte, că se pot mântui fără suferinţă şi cruce. Numai crucea îi maturizează pe oameni, aşa cum tăierea mlădiţelor face via roditoare. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă. Dumnezeu vă ia ca pe nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” ( Evrei 12, 6-7, 11 ). Aceste cuvinte ne încurajează să primim crucile cu cunoştinţa că prin ele ne exprimăm fidelitatea faţă de Hristos Dumnezeul nostru, Care prin Cruce a adus bucurie la toată lumea.

De obicei, când vin crucile, suntem ispitiţi să-L întrebăm pe Dumnezeu: ”De ce, Doamne ?”. Şi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu că le îngăduie, sau ne plângem că sunt prea grele. În schimb, Dumnezeu ni le face pe măsură, aşa cum este bine ilustrat în următoarea istorioară. Se povesteşte că un om se plângea mereu Domnului că crucea sa este insuportabilă. Atunci Domnul îi permite să meargă într-o mare fabrică de cruci şi să-şi aleagă una mai puţin grea. Omul s-a dus şi, încercându-le la rând pe toate, n-a găsit nici una mai uşor de purtat. Atunci şi-a dat seama că tot a lui, cea de la început, i se potrivea mai bine. De aici rezultă că tot ce vine de la Dumnezeu trebuie să primim cu supunere, Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ”ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o putem răbda” ( I Corinteni 10, 13 ). Suferinţa noastră unită cu a lui Hristos ne purifică şi ne aduce imense binecuvântări.

Cei care poartă crucea în duhul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu supunerea Lui, cu blândeţea Lui, cu sfânta Lui răbdare, vor primi mare răsplată de la El, Care a spus: ”Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” ( Matei 5, 12 ). Când primim suferinţa ”ca venind din mâna lui Dumnezeu”, atunci necazul se transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, harul lui Hristos ne întăreşte inima, lin, neobservat, cum înviorează roua o floare veştejită. Cine este convins că după luptă se dă cunună, e întărit în chinuri şi mângâiat când e dat morţii, putând striga cu Sfântul Apostol Pavel: ”Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” ( II Corinteni 7, 4 ). Încercările şi nedreptăţile de orice fel, primite în veacul de acum cu răbdare, ne deschid raiul cel preafrumos şi ne arvunesc ”slava veşnică covârşitoare” ( II Corinteni 4, 17 ). Cortegiul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel preamărit îl formează săracii, flămânzii, asupriţii pentru dreptate şi toţi purtătorii crucii. Conştienţi de aceasta, adevăraţii creştini ortodocşi se bucură când sunt încercaţi, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ”Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţile lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la descoperirea slavei Sale cu veselie să vă bucuraţi. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” ( I Petru 4, 13-14 ).


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Luni, Mai 14, 2007, 04:47 PM 

Credinta Ortodoxa, aceasta credinta este mantuitoare, care se lucreaza prin dragoste
     media: 5.00 din 2 voturi


Mărturisitor Ortodox


Credinţa Ortodoxă, această credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste

• Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

• Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt « grădina Raiului » dată nouă de Bunul Dumnezeu să « lucrăm în ea şi să o păzim » (Facere 2,15) cu sfinţenie. • Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: « Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă » . Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) « că şi demonii cred şi se cutremură? » Dar la ce le foloseste diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

• Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare. Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod. Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţă şi de crezul ortodox şi cred în papă (un om simplu pe care îl văd ca vicarul lui Dumnezeu pe pământ, fără păcat, ceea ce este total greşit) .

• Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: « Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta - adică cu dreapta credinţă ortodoxă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu » . Şi iar zice: « Fiule Timotei , luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează » (2 Timotei 2, 5). • Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

• Protestanţii zic « Sola Fide », mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? « Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă » . Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

• Ati auzit ce spune marele Apostol Pavel?

• Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni, ortodocşi.

• Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

• Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul bisericii protestante, care zic că numai credinţa, adică « Sola Fide », ajunge pentru mântuire, şi că pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau « Sola Gratia » , care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

• A zis Apostolul: « În dar suntem mântuiţi? »

Da.

Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: « Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui » .

Ai auzit că cere fapte?

• Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: « Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui » ; şi în psalmul 61 zice: « Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui » .

Auzi ce le spune lor Hristos?

« Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată ».

Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta.

Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele. Toate acestea numai în Ortodoxie le găsim.

• Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: « Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? » (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

• Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţă stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci « credinţa fără fapte este moartă » .

• Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

• Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, sintoismul etc. Ei se închină la alţi dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? « Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi ... » şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

• Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţiosi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

• N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? « Precum este cel ce aleargă după vânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe mulţi visele i-au înşelat şi au căzut cei care au nădăjduit în vise » . Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

• Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală.

• Credinta fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

• Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: « Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească » .

Deci, o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă. (Extras din Îndrumările misionare ale Părintelui Ilie Cleopa)


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Luni, Mai 14, 2007, 04:43 PM 

Credinta Ortodoxa, adevarata credinta din inima omului
     media: 4.43 din 7 voturi


Mărturisitor Ortodox


Credinţa Ortodoxă, adevărata credinţă din inima omului

• Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei.

Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma şi cei din Grecia, când au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa ortodoxă. Eram daci pe atunci; strămoşii noştri dacii şi romanii, de la care am rămas noi românii. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Băgaţi de seamă ! Ca popor creştin de două mii de ani de când suntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la credinţa Ortodoxă.

• Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost creştini ortodocşi.

Aţi văzut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost călugăriţă. Du-te la Mânăstirea Cozia şi vei vedea lângă Mircea cel Bătrân, care a întemeiat această mânăstire, că mama lui este înmormântată acolo, şi există o lespede de piatră pe care scrie : « Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ». Ai auzit ? El domn peste trei principate şi mama lui era călugăriţă.

Apoi şi Stefan cel Mare. Du-te la Mânăstirea Probota, unde este îngropat Petru Rareş, mânăstire făcută de el. Vei vedea lângă dânsul scris : « Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare » . Ei domni şi mamele lor călugăriţe ! Vedeţi voi câtă unire era între credinţă şi conducere atunci ? Cel ce conducea ţara avea mama călugăriţă şi frate călugăr. Aşa trebuie să murim !

• Au cunoscut că totul este deşertăciune. Da, erau adevăraţi domni. Oricât ar fi, viaţa aceasta este umbră şi vis ! Este o scurtă trecere ! Dar eu când mor, mă duc la o viaţă care nu are sfârşit. Cine are să se roage pentru mine ? Aşa cugetau înaintaşii.

• Ai văzut că toţi îşi făceau câte o mânăstire şi mormânt în mânăstire ? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii nostri ortodocşi : Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna; Ieremia Movilă şi Gheorghe Movilă, la Suceviţa; Petru Rareş, la Probota; Lăpuşneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistriţa; Mircea cel Bătrân, la Cozia.

• Ai auzit unde era inima lor ? « Unde este inima ta, acolo va fi şi comoara ta » . Pentru aceea au făcut ei mânăstiri, ca să fie pomeniţi sute de ani la Sfânta Liturghie. Ştefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia care au ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră şi rădăcina noastră de popor ortodox.

• Ce spune Sfântul Efrem Sirul ? « Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă să nu stai cu dânsul, bună ziua să nu-i dai ». Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist. Căci Mântuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : « Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos » . Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. Acel sectar este om al satanei. Evanghelia spune : « În vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi pe mulţi vor înşela » . Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile de poştă şi unde văd oameni, dau gratuit otrava lor. Când vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfântului Sinod şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este ! Dacă-i sectară şi scrie să nu vă mai închinaţi la icoane, dă-o pe foc ! Nici un păcat nu ai ! Aceasta este otravă semănată de înaintemergătorii lui Antihrist. Toate sunt otravă.

• Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani ! Nu vă luaţi după slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta. Păziţi-vă de nebunii aceştia ! Au case de rugăciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoţi şi arhierei, nu este Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa la Apostoli : « Luaţi Duh Sfânt ! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi. Iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi » . Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi şi la preoţi. Căci Apostolii, prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat darul Duhului Sfânt la toti preoţii din lume, prin hirotonii. Deci, băgaţi de seamă, că sectarii nu au ierarhie canonică; n-au pe Duhul Sfânt în ei; n-au cele şapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sfânta Cruce şi nu au mântuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? « Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, întru care v-a pus pe voi Duhul Sfânt păstori », zice la preoţi şi la arhierei.

• Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, când S-a înălţat la cer, le-a spus : « Staţi în Ierusalim până vă veţi îmbrăca cu putere de sus ! » Şi la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfânt de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau toate limbile de sub cer. Şi după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus, i-a trimis, zicând : « Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu, se va osândi » . Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul Sfânt este în Biserică şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii care s-au rupt de Hristos şi nu merg la Biserică, sunt fiii lui Antihrist şi înaintemergătorii satanei. Să nu vă luaţi după ei ! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul !

• Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştri şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, Ortodoxă, care o ţinem de două mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, şi eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreaptă credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Căci fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre. Aceştia care s-au rupt din Biserica Ortodoxă şi s-au făcut sectari, nu sunt fii adevăraţi ai ţării noastre, nici ai Bisericii, ci sunt înaintemergători ai satanei. Aşa să ştiti. Sunt prooroci mincinoşi care vor să vă rupă credinţa şi să ducă la pierzare, poporul nostru blând.

• Ţineţi dreapta credinţă şi nu ascultaţi de ei! Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeaunua şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm până la moarte. Aceasta este adevărata credinţă ortodoxă a României.

• Nu primiţi nimic din afară, căci toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos. (Extras din Îndrumările misionare ale Părintelui Ilie Cleopa)


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Luni, Mai 14, 2007, 04:32 PM 

Apostazia contemporana, o primejdie reala impotriva Ortodoxiei
     media: 4.29 din 7 voturi

APOSTAZIA CONTEMPORANĂ, O PRIMEJDIE REALĂ ÎMPOTRIVA ORTODOXIEI

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Mărturisitor Ortodox


Întâlneşti deseori în viaţă oameni care, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin ortodox. Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc zestrea chemării la viaţa creştină ortodoxă, zestre scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru românesc scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor ortodocşi din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară? Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin ortodox, întrebări care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă, tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.

Unii oameni nedumeriţi se întreabă: ”De fapt, care sunt primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc., etc. ?” Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi ele multiple. Unele sunt dulci, altele sunt amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat creştinească; cei ce gustă dramatic din durerile vieţuirii creştine ortodoxe; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, şi nici nu fac concesii ”pietist – ecumeniste” în faţa lumii şi a năravurilor ei. Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi, este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace exact ca în vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, ”simpatice”, ”binevoitoare”, ”umaniste şi ocrotitoare”. Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului ortodox, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin ortodox în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii. Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre.

Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii ortodocşi care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin comunicare reală cu preotul duhovnic ortodox, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei. Apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, deci pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii ortodocşi o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului ortodox al vremurilor de acum vine din toate direcţiile. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem încercuiţi de păcatele lumii. Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu ierarhii Bisericii Ortodoxe, că apostazia aceasta generală ”tremură” şi ”se dă de ceasul morţii” în faţa prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele ”cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa rătăcirilor moderne. Dar nu este aşa. Fiindcă astăzi, lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar si chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi în întâlniri şi alianţe ”de pace”, în fundaţii şi organizaţii cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri şi dezbateri sociale, politice, umanitare. Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos? Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru ”o pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru ”mărirea salariilor”, pentru ”schimbarea nivelului de trai”, pentru ”o lume mai bună” şi ”pace între popoare” ? Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi? Orice drept-credincios ortodox ştie că nu.

Atunci, dacă mă mântuiesc prin bunăstare, de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici dreapta credinţă ortodoxă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă mă mântuiesc prin ”progres” şi ”ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut ”progresul” nostru şi nici ”ordinea noastră socială” nu s-au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe, pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste ”dezvoltări” de generaţia următoare. Această ”Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte creştinului ortodox dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe. Acest ”umanism universal”, la origine catolico-protestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras afirma: ”omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi ”societăţii de consum”. Ce este această ”societate de consum” pentru toţi oamenii şi mai ales pentru noi creştinii ortodocşi de astăzi, e foarte bine să ştim. Este societatea care nu precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un ”bun al poporului”, iar poporul un ”bun” al elitei conducătoare. Este societatea care sacrifică şi ”absoarbe” pe individ în vidul ”demono-craţiei” absurd şi abstract al ”poftelor legiferate”, al ”poftelor constituţionale” ocrotite (şi ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Fiindcă, dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin ortodox în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserica Ortodoxă şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea aceasta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. Este tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios ”datoria”. Este cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: ”am avut ordin”, ”nu mi-am făcut decât datoria”, ”sunt nevinovat, şeful răspunde”, ”eram în misiune” etc. etc. Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor totalitare, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu sunt doar ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a şantajului, etc. Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica, teama de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

Părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii de astăzi, numea lumea contemporană ”GENERAŢIA NEPĂSĂRII”, adăugând că ”Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”. Într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit şi Înviat, Care ne mustră cu cuvintele acestea: ”Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei ?” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 23, 32-33)


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Duminica, Mai 13, 2007, 11:24 PM 

Rugaciunea il apropie pe om de Dumnezeu
     media: 4.75 din 8 voturi

RUGĂCIUNEA ÎL APROPIE PE OM DE DUMNEZEU

Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!


Mărturisitor Ortodox


Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!

Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.

Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!"din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăţ". Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.

Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".

Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!"

Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"

Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!"

Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:"O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!"

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră. (Din îndrumările Părintelui Ilie Cleopa)


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Sambata, Mai 12, 2007, 10:16 PM 

Ereziile ecumenismului - Sapte zile in Babilonul antihristic
     media: 3.67 din 3 voturi

EREZIILE ECUMENISMULUI – ŞAPTE ZILE ÎN BABILONUL ANTIHRISTIC

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Mărturisitor Ortodox


"Auzim întotdeauna în Simbolul Credinţei, Crezul nostru Ortodox, că noi creştinii ortodocşi suntem Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică. Una, nu o sută. Băgaţi de seamă! Vai şi amar de cei care s-au despărţit de Biserica lui Hristos. Nu există o mie de Biserici! Una este: Biserica Sobornicească Ortodoxă, în întreaga lume!" (Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa).

Aşadar, acesta este adevărul exprimat, de-a lungul veacurilor de toţi Părinţii Bisericii Ortodoxe, adevăr care astăzi este deseori neglijat de întreaga suflare ortodoxă: ierarhi, preoţi, teologi, intelectuali, urmaţi îndeaproape, în ultima vreme, şi de credincioşii din popor. Fără acest adevăr sunt de prisos toate ostenelile noastre trupeşti şi intelectuale, sunt zadarnice toate faptele bune bisericeşti, ori nu; căci deşi importante pentru dobândirea mântuirii, acestea, nu sunt suficiente dacă sunt săvârşite în afara dreptei credinţe. Astfel, înţelegem că suntem datori să trezim însufletele eterodocşilor „neliniştea cea bună" (Sfântul Paisie Aghioritul), pentru ca aceştia, venind la Ortodoxie să-şi părăsească propriile rătăciri, spre a găsi calea mântuirii. Fără acest gând nu sunt justificate defel întâlnirile ortodocşilor cu eterodocşii, declaraţiile reciproce, în care şi unii şi alţii îşi făgăduiesc reciproc prietenia, iubirea, toleranţa, comuniunea, şi alte basme, etc. etc., încălcând adevărurile de credinţă ortodoxă. Aceste principii dulcege nu fac decât să smintească sufletele credincioşilor de Ortodoxia mărturisitoare a Sfinţilor Părinţi.

Acest fapt se petrece anual, timp de o săptămână, în luna ianuarie, prin mijlocirea „Octavei de rugăciune" sau a „Săptămânii de rugăciuni în comun", pe întreg cuprinsul ţării, prilej cu care creştinii ortodocşi se roagă împreună cu ucenicii eretici ai papei.

Ce se întâmplă în culisele Bisericii Ortodoxe

Preoţi şi creştini ortodocşi cunoscători, trăitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei, asistăm la abateri de la poruncile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, încălcări ale dogmelor şi canoanelor ce străjuiesc ortodoxia credinţei, abuzuri care îngrădesc vieţuirea monahală, concesii făcute duhului lumesc, mergând până la identificarea Bisericii cu instituţiile seculare ale statului nihilist-antihristic.

"Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu ştiu ce cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic" (Sfântul Ierarh Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului)

Şapte zile în Babilonul antihristic (Săptămâna de rugăciune în Comun)

De ceva timp încoace, sufletele cele binecredincioase ale Bisericii Ortodoxe Române sunt supuse la o grea încercare duhovnicească, prin ademenirea către aşa-numitele manifestări de „apropiere" urmată de rugăciuni pentru „unitatea în credinţă", o perfidă chemare la trădarea Ortodoxiei şi a lui Hristos, ce se face auzită mereu la fiecare sfârşit al lunii ianuarie.

Timp de şapte zile, în a doua jumătate a lunii ianuarie, se desfăşoară pe tot cuprinsul ţării o mişcare ce se doreşte a fi harismatică prin ţelul pe care şi-l impune: unirea Bisericii Ortodoxe cu „fraţii" catolici, protestanţi şi păgâni. În toată această perioadă se fac solemne procesiuni de stradă, la care se îmbulzesc cei amăgiţi de unitate, se fac alternativ slujbe cu ectenii şi rugăciuni în bisericile ortodoxe, apoi în lăcaşurile catolice şi protestante, încheiate cu predici ţinute ori de eretici între ortodocşi, ori de preoţii ortodocşi între eretici.

Dar cât de iubite de Hristos sunt asemenea atitudini vom arăta prin însăşi cuvintele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, singurii neînşelaţi şi cu adevărat mărturisitori ai adevăratei credinţe.

Numai în Biserica Ortodoxă găsim toate Tainele cele Sfinte necesare mântuirii sufletelor noastre

De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă, numai credinţa ortodoxă şi-a păstrat neschimbată Predania Sfinţilor Părinţi, precum şi Dogmele Bisericii Ortodoxe. Doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte după cele Şapte Soboare a Toată Lumea, numai Biserica Ortodoxă păstrează neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri. Şi pentru aceea, numai în Biserica Ortodoxă găsim toate Tainele cele Sfinte necesare mântuirii sufletelor noastre. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, doar Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva "bisericilor" ce vor încerca să o uzurpe.

Drept aceea doar noi credincioşii ortodocşi mărturisim despre Biserică în Crez ca fiind: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Precum un singur crez este, tot aşa doar o singură Biserică, al cărei cap este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în crez două Biserici, doi hristoşi, două botezuri, pentru că avem - ca şi Sfinţii Apostoli - un Domn, o Credinţă, un Botez - cel Ortodox. Toată învăţătura şi predania Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, crez pe care nu se-ncumetă să-l rostească nimeni din cei ce aparţin altor "credinţe", adunaţi de-a valma cu prilejul săptămânii pentru "rugăciune şi unitate".

Nu ne înjugăm la jug străin cu cei necredincioşi, fiindcă lumina nu are împărtăşire cu întunericul

Spre lămurirea celor aflaţi în întunericul necredinţei, al ereziilor papilor catolici, şi a înşelătorilor sectanţi, dar şi a creştinilor ortodocşi derutaţi de acest ecumenism otrăvitor, Sfântul Apostol Pavel (+64) dorind ca ucenicii săi în Hristos, creştinii, să fie păziţi de comuniunea cu credincioşii vreunor culte şi confesiuni, ne îndeamnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (II Corinteni 6: 14,15). „Ei mărturisesc că-1 cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc" (Tit 1: 16). „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de el însuşi osândit!" (Tit 3: 10,11). „Nu vă lăsaţi înşelaţi! Însoţirile rele strică obiceiurile bune!" (I Corinteni 15: 33)

Din păcate, cultele protestante şi romano-catolicii nu-şi dau seama că Biserica lui Hristos există deja, şi ei fiinţează în afara ei. Acestea nu sunt „biserici"! Pentru ca o adunare să poată fi ceea ce Sfinţii numesc Biserică, este nevoie să păstreze întreagă, neschimbată, neînnoită toată învăţătura de credinţă, aşa cum au primit-o Sfinţii Părinţi, urmaşi ai Apostolilor, întruniţi în cele Şapte Sfinte Soboare. Toţi aceştia, insuflaţi de Duhul Sfânt, ne-au lăsat pecetluită cu sângele lor, o singură, adevărată şi dreaptă credinţă, întru o singură, adevărată şi dreaptă Biserică, tocmai de aceea numită - după ruperea şi anatemizarea catolicilor la 1054 - Biserica Ortodoxă, adică drept-credincioasă.

Nimeni, niciodată nu va putea alcătui o altă „Biserică" decât cea lăsată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei

Biserica este Una şi Unul Sfânt este Capul ei, şi nimeni, niciodată nu va putea alcătui o altă „Biserică" decât cea lăsată de Hristos, Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei. Tocmai această provocare ne-o aruncă celelalte „credinţe" - o nouă predanie, alte învăţături, un alt dumnezeu - care caută să ne dezrădăcineze din Ortodoxie, să ne dezbine neamul, să ne euro-înglobeze.

Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea că şi ei au Biserică şi Sfinte Taine, prin participarea noastră la rugăciunile în comun cu catolicii şi protestanţii, fapte ce odihnesc pe aceştia în ereziile credinţelor lor. Limpede trebuie să fie pentru oricare dintre „ortodocşi" - ierarhi, preoţi, călugări, teologi sau mireni - ce se pleacă spre comuniunea cu ereticii, că se leapădă de Trupul cel Viu al Bisericii lui Hristos, fapt pentru care aceştia se vor judeca laolaltă cu ereticii alături de care s-au rugat şi împărtăşit, dar mai ales se vor osândi pentru sminteala ce o arată celor neîntăriţi în credinţă.

Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să fie caterisit şi să se afurisească!" însă aceste înşelătoare chemări la „unitate în diversitate" ascund sub chipul faptei bune depărtarea creştinului ortodox nu numai de acest Canon, ci de toate Dogmele şi Canoanele Bisericii şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei. Iar fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din aceeaşi odihnă cu Sfinţii.

Pentru ortodocşi nu este posibilă unirea cu catolicii atâta timp cât aceştia nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare, etc., etc.), la neo-rânduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare, precum Sfinţii Părinţi au hotărât. Nu putem uita istoria încă sângerândă a uniaţiei catolice din Ardeal şi nu putem fi ignoranţi la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de către Marele Apus. Astfel, chemăm toată suflarea ortodoxă spre a se împotrivi oricăror rugăciuni în comun cu catolicii şi protestanţii. Îndemnăm pe ortodocşii creştini a se opune ereziei ecumeniste care prin „reconciliere şi unitate" subminează însăşi unimea Bisericii lui Hristos. După Schisma din 1054, toţi cuvioşii şi mărturisitorii Părinţi au luptat împotriva eresurilor papei, a dogmelor mincinoase şi expansiunii politice, plătind aceasta cu însuşi scump sângele lor. Pentru aceasta, Sfântul Paisie de la Neamţ (+1794) spune: „Pe papa, Sfânta Biserică îl afuriseşte! Şi eu împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc!" Cuvintele lor au până astăzi puterea şi lucrarea Duhului Sfânt şi ne întăresc a crede că: „Este doar o singură Biserică a lui Hristos - cea Ortodoxă, apostolească şi sobornicească, nu mai multe" (Sfântul Fotie al Constantinopolului)

Sfânta Scriptură îndeamnă să ne rugăm pentru eretici şi păgâni [nu cu ei!], ca aceştia să se întoarcă în Biserica Ortodoxă şi să afle adevărul

Sfântul Mucenic Codrat din Nicomidia (+250), fiind îndemnat de împărat şi de dregători să fie "conciliant" cu rău-credincioşii păgâni şi să participe la jertfele lor, grăieşte: „Eu mă supun legilor împăratului ceresc, şi nu poruncilor nebuneşti ale oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. De aceea şi Sfânta Scriptură îndeamnă să ne rugăm pentru ei [nu cu ei!], ca aceştia să se întoarcă şi să afle adevărul" (Biserica şi Statul). Această mărturie arată: întâi, până unde merge supunerea faţă de mai marii Bisericii şi ai stăpânirilor lumeşti; apoi, faptul că nu toţi oamenii Îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu propovăduit în Ortodoxie, printre aceştia numărându-se mulţi dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre.

Pe ierarhii şi preoţii ce vă amăgesc spre a vă câştiga la „rugăciunile în comun", se cuvine a-i întreba:

Oare catolicii de azi au lepădat eresurile părinţilor lor, rătăciri pentru care au ucis pe sfinţii şi mărturisitorii români ca Visarion, Sofronie şi Oprea?

De ce în urma acestor "rugăciuni", "fraţii" catolici şi protestanţi nu leapădă învăţăturile eretice, întorcându-se la botezul apostolic?

De ce noi ortodocşii suntem cei care trebuie de fiecare dată să călcăm peste învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru a nu sminti pe "fraţi"?

Ce interese se află în spatele acestor mascarade "bisericeşti"?

Se doreşte oare ca poporal să lepede adevărata credinţă ortodoxă, pentru a se uni cu Noua împărăţie a lui Antihrist?

Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela (Matei 24:5). Privitor la cele de mai sus, Sfântul Iacob Hozevitul (+1960) arată: "Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi la ideile lor "filosofice" şi să-i creadă! Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte OM"


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Sambata, Mai 12, 2007, 09:47 PM 

Radacinile ecumenismului si ridicarea lui Antihrist
     media: 3.00 din 2 voturi

RĂDĂCINILE ECUMENISMULUI ŞI RIDICAREA LUI ANTIHRIST

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Mărturisitor Ortodox


MĂRTURIA ISTORICĂ A BISERICII CREŞTINE ORTODOXE

Când ţăranul îşi ară ogorul său şi seamănă în el grâul cel bun, vede după o vreme începând să răsară seminţele. Dar odată cu ele încep a se ivi, ici-colo pe ogor, şi alte buruieni străine de felul celor semănate de el. Mai târziu, crescând grâul, odată cu el cresc şi acele buruieni străine, şi cu vremea încep a se arăta cine sunt: unele neghine, altele pălămizi, altele spini, şi dacă nu va avea grijă să le plivească şi să le smulgă la vreme, în vremea secerişului cu prea puţin folos se va alege. Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă şi azi cu ţarina Bisericii lui Hristos, adică întreaga suflare creştin-ortodoxă. Grâul cel bun adică cuvântul Evangheliei, încredinţat ţăranului adică păstorilor Bisericii Ortodoxe, este semănat peste toată lumea. Dar neghinele celui rău, semănate de oamenii diavolului noaptea, adică învăţăturile mincinoase sau ereziile, neînlăturate la vreme, caută să se înmulţească şi să înlocuiască învăţătura curată a lui Hristos. Cu cât trândăvia sau necunoaşterea ţăranului e mai mare, cu atât se pârguiesc nestingherite şi neghinele cele rele şi otrăvitoare, ce prin mulţimea lor mai apoi ajung să umbrească cuvântul şi învăţătura Bisericii Ortodoxe din care-şi hrănesc sufletele creştinii ortodocşi. Aşa de pildă, prima sămânţă a neghinei celei rele a fost Simon Magul, care în necredinţa sa a voit cu arginţi să cumpere de la Sfinţii Apostoli darul Sfântului Duh, spre a face şi el minuni şi tămăduiri, patimă care dăinuie până astăzi şi poartă numele de simonie. Tot în vremea aceea a apărut şi buruiana iudeilor ce încreştinaţi fiind, cereau cu stăruinţă a se respecta obiceiuri din legea mozaică de care tocmai se lepădaseră, întoarcere la iudaism ce o aflăm şi astăzi în unele ritualuri ale sectelor protestante, create de oameni sub directa îndrumare a diavolului. Pe măsură ce buruienile blestematelor erezii au început a creşte, a se îndesi şi a înăbuşi sămânţa cea bună şi curată a Evangheliei lui Hristos, Biserica Ortodoxă a ridicat împotrivă pe Sfinţi drept scut de apărare, care s-au adunat de-a lungul vremii în Şapte Soboare a Toată Lumea. La aceste Adunări ale Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi au grăit cu biruinţă împotriva ereticilor ce se numeau pe sine creştini dar nu mărturiseau ortodox învăţătura de credinţă, blestemându-i deopotrivă cu evreii şi păgânii. Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmăritoare de la Răsărit are aceşti şapte stâlpi nezdruncinaţi pe care s-a zidit duhovniceşte, adică cele şapte Sinoade Ecumenice, a toata lumea. Cel dintâi a fost la anul 325 în Niceea Bitiniei în timpul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 s-a făcut pentru cinstirea sfintelor icoane unde 479 de Sfinţi Părinţi au dat anatemei pe toţi ce au îndrăznit şi vor mai cuteza a ridica hule împotriva sfintelor icoane. Dintre cei mai înverşunaţi hulitori amintim aici pe rătăcitul preot ce nu recunoştea dumnezeirea lui Hristos, numitul Arie, părintele de mai apoi a tot umanismul european, pe nevrednicul arhimandrit Eutihie pe ale cărui erezii împotriva firii Mântuitorului şi astăzi se zidesc mincinoasele biserici ale copţilor, melchiţilor, armenilor şi persanilor. Ce să mai pomenim despre anatemizarea tuturor mulţimilor de împăraţi şi ierarhi ai vremii care prin lepădări de învăţătura ortodoxă au ajuns hulitori ai Maicii Domnului şi sfintelor icoane? Spre înţelepţirea tuturor celor ce vor urma întru adevăr Calea Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi adunaţi la cele Şapte Soboare au întocmit legi bisericeşti numite Sfinte Canoane pe care le-au pus drept cârmă a Bisericii, dreptare sfinte ce şi astăzi îşi păstrează în Biserică aceeaşi tărie şi valabilitate, după cum Sfântul Fotie cel Mare grăieşte: “Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Este nevoie să păzeşti toate fără nici o poticneală şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. De te-ai depărta câtuşi de puţin, păcătuieşti păcat de moarte… Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată”. Şi peste toate Soborul VII întăreşte: ”Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Ortodoxe, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri”.

DEZBINAREA CEA MARE

Toţi ereticii au dus luptă de dezbinare a credincioşilor Bisericii Ortodoxe prin răstălmăcirea scripturilor şi aducerea de păreri noi, pline de înşelare, pe care le credeau adevăruri. Aşa s-a întâmplat şi la anul 1054, vreme în care s-a petrecut desprinderea de Biserica Ortodoxă a întregului Apus latinesc în frunte cu papa Romei. De atunci, papa s-a proclamat singur întâiul ”sfânt părinte”, om infailibil fără de păcat înaintea căruia Biserica trebuia să se supună, iar din această prea mare mândrie drăcească a început să aducă schimbări învăţăturii apostolice al cărei următor se credea. Atunci Hristos Dumnezeu nu i-a mai răbdat îndărătnicia şi trufia omenească şi l-a tăiat din via Sa după cuvântul Sfântului Apostol Pavel rostit în Epistola către Timotei: ”Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4, 3-4). Până astăzi, învăţăturile greşite ale unui om ce şi-a întemeiat o biserică fără Hristos sunt ţinute de întregul Apus, o întreagă omenire ce se crede mântuită prin omul-papă. Urmând primului papă ce a strâmbat prin filioque Crezul întocmit de Sfinţii Părinţi la primul Sobor al Creştinătăţii Ortodoxe, TOŢI papii de mai apoi nu au renunţat la această eretică înnoire, ba mai mult, au modificat data prăznuirii Sfintei Învieri, au introdus slujirea cu azimă ca evreii, botezul este făcut prin stropire nu prin afundare. Toate aceste şi multe alte hule aduse dreptei credinţe ortodoxe au depărtat de la catolici harul Duhului Sfânt. Se laudă că-l au, dar au rămas doar cu lauda, nu şi cu Duhul Sfânt. Închipuit ca primul om al creştinătăţii, ales de Hristos pentru a stăpâni lumea, papa şi urmaşii lui au trecut prin sabia cruciaţilor întreaga Ortodoxie. Şi prin aceasta au arătat cum singuri s-au despărţit de Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Iar din frică sau neştiinţă, poporul latinesc şi apoi toţi apusenii l-au urmat pe omul-papă în greşeala lui. Dimpotrivă, Creştinii Ortodocşi s-au depărtat grabnic de el şi au mărturisit dreapta credinţă, deoarece un episcop - fie el patriarh ori papă - încetează a mai fi episcop din clipa în care a încetat a mai fi ortodox, după cum întăreşte şi Sfântul Isidor Pelusiotul (n.360 ) : ”Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfânt, ceea ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi” (Migne 78 A). Iar Sfântul Vasile cel Mare (+380 ) adaugă: ”Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinlăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult, înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apară cineva de ei. Ce lucruri îndrăzneţe nu au făcut aceşti înnoitori? Din aceasta pricină, i-a despărţit Biserica, deoarece ei s-au rupt de dreptmăritori şi au făcut mincinoasă adunare. Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe Sfinţii Părinţi împreună cu voi care apără Ortodoxia, sfinţi care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei. Crimă este nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la sfârşit nu pentru averi, nu pentru slavă, ci pentru a dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne pentru adevăr”.

Toate inovaţiile umano-papiste în învăţătura şi cultul Bisericii au fost rădăcinile din care s-a zămislit o şi mai grozavă prăpădenie: idolatria omului, închinarea la omul-zeu, adică umanismul, temelia de mai apoi a tuturor înşelărilor contemporane.

ECUMENISMUL ŞI IDOLUL UMANIST

Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostită de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în aceste false ”biserici” nici nu pot exista Sfinte Taine, şi mai cu seamă Taina Împărtăşirii - această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfânta Împărtăşire este totul şi toate în Biserică, adică Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Întâiul Apostol în Epistola către Tit, cu puterea pe care a primit-o de la Hristos, dă poruncă: ”De omul eretic, după prima şi a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de ”omul eretic”, ci-i dă aceluia şi pe Domnul Însuşi, în Sfânta Împărtăşire, se mai găseşte oare în sfânta credinţă apostolică şi dumnezeiască? Răspunde Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli ce porunceşte cu glas de tunet: ”Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească” . Iar Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: ”Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească” . În timpul vremurilor Apostolice, Sfântul Apostol Pavel dezvăluia în Epistola către Tesaloniceni că deja ”taina fărădelegii se şi lucrează” (II Tesaloniceni 2:7 ). Aceasta taină ticăloasă era planul secret al diavolului pentru o nouă cădere a omului şi pentru apostazia creştinilor ortodocşi. Am văzut cum această vicleană lucrare împotriva creştinilor a fost făptuită de duşmanul omenirii mai ales prin erezii săgetate asupra dreptei credinţe Ortodoxe, singura credinţă prin care oamenii devin membrii ai Bisericii şi sunt mântuiţi întru Hristos. Sfântul Vasile cel Mare scrie că cel viclean foloseşte următoarea tactică: a văzut blestematul că propovăduirea Scripturii s-a ridicat din Răsărit şi de acolo s-a răspândit către Apus şi restul lumii, prin urmare a sădit seminţele apostaziei tot în ţinuturile din Est şi de acolo a izbutit să le împrăştie în restul lumii. În Răsărit aceste erezii au fost învinse, Ortodoxia a triumfat şi această biruinţă o prăznuim în Duminica Ortodoxiei. În Apus, totuşi, oamenii au fost înfrânţi. Au stat împotriva Ortodoxiei şi au căzut pradă ereziei papismului. Au părăsit corabia Bisericii Ortodoxe şi au vâslit în larg, cârmuiţi de un om, departe de învăţătura curată a lui Hristos. Catolicismul s-a ridicat prin respingerea şi înlocuirea învăţăturii Ortodoxe despre Biserică, latinii proclamând dogme eretice despre întâietatea şi negreşelnicia papei, adică a omului pământesc, contrar Sfintei Scripturi care aminteşte în prima Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (I Ioan 1:8,10) : ”Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui Hristos nu este întru noi” . Sfântul Iustin Popovici spune cum din această erezie latină ce a devenit universală s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, scoaterea epiclezei adică a chemării Sfântului Duh la Sfânta Liturghie, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, cumpărarea de merite prisositoare, învăţătura scolastică privitoare la mântuire şi viaţă, papo-centrismul, ”sfânta” inchiziţie ce a ucis mii de oameni la comanda papei (prin acele tribunale secrete vestitoare ale morţii), indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvârşit, iezuitismul, politizarea clerului, laicizarea administrativă şi tot umanismul social. Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează în Epistola către Coloseni: ”Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2:8). Dar cea mai clară mărturie a dezbinării adusă Bisericii Ortodoxe de papism este însăşi dezbinarea catolicismului în miile de culte protestante contemporane. Protestantismul este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin gândirea sa profund neortodoxă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor eretice. Pe lângă aceasta, trufia papistă şi nebunia ”infailibilă” domnesc în chip desăvârşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papă de sine stătător, preot infailibil în toate chestiunile de credinţă; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, al căror sfârşit este iadul.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene este ecumenismul. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de ”a-tot-erezie” - pan-erezie. De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Hristos în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este ”legiune”. Şi ştim cu toţii că legiunile sunt ale diavolilor. Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga Predanie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existenţa altor Taine în afara ei, nici nu le socoteşte Taine, până la venirea prin pocăinţă din ”biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserică şi nu va recunoaşte toate învăţăturile de credinţă ortodoxe, unul ca acesta este pentru Biserică eretic şi, în chip de neocolit, se găseşte în afara împreună-unirii mântuitoare: Fiindcă ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? Ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric? (2 Corinteni 6:14) după cuvintele Sfântului Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni. Toţi Sfinţii Părinţi strigă într-un glas: de la Răstignire Biserica s-a făcut jertfitoare, de la Înviere Biserica este biruitoare, şi de la Cincizecime Biserica este desăvârşit-mântuitoare. Numai Biserica Ortodoxă reuneşte toate aceste harisme, căci numai ea este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de la Întemeietorul şi Capul ei – Iisus Hristos. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, numai Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva falselor biserici ce vor încerca să o uzurpe prin erezii .

GLOBALIZAREA ECUMENISTĂ ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI ANTIHRIST

Astăzi, în rătăcirea duhovnicească care pe toţi ne pătrunde, a căuta şi a păzi adevărul în cele despre mântuire este din ce în ce mai anevoios. Adevărul este persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe acest Adevăr Întrupat, omul modern, ”omul nou” nu îl mai primeşte, îl reinterpretează după norme umanist-raţionaliste, căutându-l în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, ştiinţe, experimentări etc., croindu-l după chipul şi asemănarea lui decăzută. ”Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit mai grozav acum” - grăieşte Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (+1960) - ”cu apropierea venirii lui Antihrist, încât ameninţă să-i piardă şi pe cei aleşi. Şi nu-i atât de primejdioasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi care nu pot uşor să vatăme pe Creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sunt duşmani ascunşi, cu atât mai primejdioşi, cu cât cred că sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană care a început să se strice şi, în loc să hrănească, otrăveşte pe cei care o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile Creştinilor Ortodocşi. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: ”Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela” (Matei 24:5). Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea-dulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie, de unire şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât e de greu pentru Ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor! Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele filosofice şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte OM”.

În anul 1906 în mediile protestante, ia fiinţă aşa numitul Consiliu Ecumenic Mondial cu scopul de a uni toate religiile lumii pe baza dialogului şi principiilor democratice de libertate, egalitate şi frăţietate. Să nu ne lăsăm amăgiţi. Există şi un ”dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog este insuflat de diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44). Următori răului sunt toţi împreună-lucrătorii, cei de bună voie sau fără de voie, când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la ”adevărul” lor cu ajutorul hulitoarelor minciuni. Nu există ”dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un altfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12:9). Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că Dumnezeu a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei falşi ”creştini” ce vorbesc de ”regate creştine”, ”naţiunea lui Dumnezeu”, ”creştinism mondial”, ”creştinism democratic”, ”unirea bisericilor”, nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii. Aceştia toţi - numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii. Iertaţi-mă domnilor ecumenişti, dar aţi confundat conceptele. Sfântul Nicolae Velimirovici vă va spune că una este pacea socială şi politică, alta e împăcarea credinţelor. Şi una este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi alta este egalizarea credinţelor. Creştinilor Ortodocşi li s-a poruncit cu stricteţe să fie milostivi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de credinţă, dar, în acelaşi timp, şi ţinerea cu stricteţe a credinţei lui Hristos. În calitate de Creştin Ortodox, vă puteţi jertfi pentru cei de altă credinţă atât averea, cât şi viaţa, dar nicidecum şi adevărul lui Hristos - fiindcă averea şi viaţa sunt proprietatea fiecăruia, iar adevărul lui Hristos, nu. Aici e piatra de poticnire - în această lipsă de discernământ. Din această lipsă de discernământ a venit şi confuzia din sufletul ”ortodocşilor” ecumenişti. Putem spune că secularizarea este cea mai mare primejdie pentru Biserică. Ea este aceea care îi falsifică adevăratul duh, adevărata atmosferă. Desigur, trebuie să spunem din nou că ea nu afectează Biserica, ci mădularele Bisericii, căci Biserica este adevăratul şi Sfântul Trup al lui Hristos.

De aceea ar fi mai bine să vorbim de secularizarea mădularelor Bisericii. Uimitor, majoritatea ecumeniştilor ortodocşi doresc din toate puterile să dialogheze cu eterodocşii, nu însă şi cu Ortodocşii. Pe Ortodocşii care dezaprobă deschiderile lor ecumeniste îi caracterizează fanatici sau fundamentalişti, pentru a-i scoate din luptă. Uită însă că fanatici nu sunt doar anti-ecumeniştii radicali ce folosesc anti-ecumenismul ca să formeze grupări schismatice, ci şi ecumeniştii radicali, câtă vreme încearcă să impună perspectiva lor individuală în Biserica Ortodoxă, fără să se intereseze dacă aceasta exprimă învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi conştiinţa Bisericii Ortodoxe. Extremele se întâlnesc şi formează două feţe ale aceleiaşi monede. Foarte rar, sau chiar niciodată, un teolog ortodox care dezaprobă felul în care se duc azi dialogurile ecumenice este chemat să ia parte la acestea, şi dacă, din greşeală, ia parte, ecumeniştii se vor îngriji de înlocuirea lui. Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Fiindcă Biserica Apostolică Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos. O combinare a celorlalte grupări şi culte religioase eretice ce nu respectă Canoanele Apostolice şi Sfintele Sinoade Ecumenice nu va duce la alcătuirea unei Biserici unice, sau nu în modul şi în rostul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate aceste biserici ”creştine” nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizaţii ”religioase”. Şi iată cum ecumenismul ”creştin” nu va putea să sfârşească decât în sincretismul unei religii mondiale. Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă ”mişcarea ecumenică”, ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine.

”Vine timpul, şi nu e departe - prooroceşte Sfântul Lavrentie al Cernigovului - când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului, se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile bisericilor cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face misiune. Când se vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat”. Toţi credincioşii trebuie să înţeleagă că în viitor Biserica nu va mai fi ceea ce a fost în vremurile de odinioară şi nici ceea ce ni se pare că este ea astăzi. Liturghiile vor continua să fie ţinute şi bisericile vor fi pline de oameni, dar adevărata Biserică Ortodoxă nu va mai avea nici o legătură cu acele biserici ce astăzi aparţin ortodoxiei oficiale, legiferată şi promovată de organele de stat, şi nici cu acei clerici ce şi-au vândut credinţa. Biserica va rămâne acolo unde este adevărul şi va deveni din ce în ce mai greu de descoperit în anarhia duhovnicească ce ni se pregăteşte. Ceea ce astăzi gândim, cunoaştem şi credem despre biserică, preot şi Sfânta Liturghie, în viitor vor fi aşa de schimbate încât vor deveni simplă figuraţie, ecumenistă parodie. Şi proorocia de mai sus continuă: ”Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu mare viclenie. Toate bisericile şi toate mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi întronat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a patriarhului. Bisericile vor fi deschise, dar Creştinul Ortodox trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată adunarea satanică” . Pentru a nu cădea în aceste prăpăstii ale duhului, Sfântul Dorotei ne învaţă: ”Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune” . După cum şi Sfântul Apostol zice: ”Că însuşi diavolul se preface în înger de lumină”. Ce vor trebui să facă Ortodocşii trăitori ai Cuvântului lui Dumnezeu atunci când îşi vor vedea episcopii în comuniune cu ereticii? Aşadar, credincioşii trebuie să aibă curajul de a nu urma gloatele, rudele, vecinii sau instinctul. Dintre Ortodocşi, numai Cei Dreptcredincioşi vor continua lucrarea Sfântului Duh, vor purta neruptă Tradiţia Ortodoxiei. Adevăraţii Preoţi vor fi cei ce vor trăi, gândi şi învăţa aşa cum Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei ar fi făcut-o. Totdeauna Mântuitorul nostru Iisus va rândui prin puţinii aleşi ai Săi ducerea mai departe a Crucii. Atunci vom vedea cum Biserica universală nu va sta în cei mulţi, ci dimpotrivă, ”turma cea mică” va alcătui desăvârşit deplinătatea Tainelor, Trupul Bisericii. Credincioşii nu vor mai avea nevoie de administraţie ori de alte îngrădiri, pentru că acea unitate ce va exista între ei va fi cel mai dumnezeiesc mod de a fi: împreună-pătimire pentru dreapta credinţă şi cuminecarea din acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, comuniunea în Duhul cel Sfânt. Atunci lămurit vom vedea cum Sfânta Tradiţie Ortodoxă leagă pentru vecie Biserica luptătoare cu Biserica primelor veacuri, cu Biserica biruitoare din ceruri. Aşa se va păstra adevărata Biserică nevătămată, sub pogorârea veşnică a Duhului Sfânt acolo unde este Ortodoxie. Iar unde este adevărata Ortodoxie acolo este şi adevărata mântuire.

Vorbind despre ”dumnezeul” lumii moderne, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că ”omul modern [a creat] un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt una dintre intenţiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confecţiona un asemenea dumnezeu”. Aşadar oamenii şi-au schimbat nu doar gândirea despre Dumnezeu, ei au schimbat însuşi ”dumnezeirea” de care se vor conduşi, născând un ”nou dumnezeu ”care se deosebeşte vădit de Dumnezeul Vechiului şi Noului Testament cunoscut şi iubit de Creştinii Ortodocşi. Acest ”dumnezeu” nu reproşează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseşte reaua credinţă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeşte împotriva adevărului, uneşte împotriva dreptăţii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredincioşilor, îndrăgind global şi nivelator întreaga suflare. Nu indispune, nu supără, nu deranjează. Nu cere şi nu impune un singur Domn şi Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învăţătură de credinţă, o singură Biserică, un singur adevăr - viaţa şi moartea pentru Hristos. Acest ”dumnezeu liberal” care îngăduie şi pune totul mai presus de vieţuirea în dreapta credinţă ortodoxă şi de mântuire, executând conştiincios ceea ce cere democraţia şi societatea, nu este Dumnezeul Apostolilor şi al Mucenicilor - Hristos Cel Răstignit şi Înviat - Adevărul veşnic. Este vicleana marionetă care, supunându-se orgoliului îndreptăţirii şi revendicărilor, reformelor, inovaţiilor şi tuturor capriciilor şi răzvrătirilor ”drepturilor omului” – supune şi manipulează el însuşi prin aceasta pe cei ce au lepădat povara Crucii, străduindu-se să ofere omenirii chipul veşniciei şi al desăvârşirii în ţinutul blestemat al neodihnei acestei lumi pământeşti. Iată cum locul lui Hristos Cel hulit şi batjocorit, lepădat şi alungat dintre oameni pentru prea-marea Sa iubire întru dreptate este luat astăzi în conştiinţa societăţii de stăpânul veacului şi al întunericului, de cel ce neizbutind odată să fie ”dumnezeu” se strecoară astăzi blând, duios şi compătimitor în sufletele ateilor ”religioşi”, apostaţilor ”creştini” şi nihiliştilor ”ortodocşi” ecumenişti care cred în mincinoasele făgăduinţe numite: pace, dragoste, libertate, toleranţă, reconciliere, linişte, bucurie, fericire, dezvoltare, confort, progres, cultură, artă etc. Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu a sa cultură. Acest ”dumnezeu” al falsei dumnezeiri, anti-dumnezeiesc, anti-evanghelic, anti-ortodox, sfidează Predania şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei, înlătură din vieţuirea Creştinilor Ortodocşi dogmele, canoanele, rânduielile Bisericii lui Hristos. Unui astfel de anti-dumnezeu i se închină astăzi omenirea, în numele lui se organizează întrunirile ecumeniste, de la el cerşesc mântuirea creştinii şi doresc pacea păgânii. El va dărui unitatea tuturor ”religiilor” şi confesiunilor, în duhul lui grăiesc ecumeniştii Bisericii, pe acesta îl aşteaptă în Ierusalim, dinainte de Hristos, evreii şi toate popoarele. Această ”entitate” lipsită de identitate teologică şi neîntemeiere dogmatică, ce împrumută cameleonic numele tuturor dumnezeilor popoarelor păgâne dar şi al adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos, este din ce în ce mai prezentă în întreaga lume, făcându-se simţită până şi în gândirea majorităţii ierarhilor, preoţilor şi teologilor Bisericii, atinşi de duhul lumesc al acestor vremuri. Această umbră ascunsă îndărătul numelui Iisus Hristos însă în duhul antihristului-zeu, organizează astăzi pentru participanţii creştini ortodocşi conferinţe, seminarii inter-religioase unde se semnează tratate şi alianţe şi se împărtăşesc laolaltă, se săvârşesc rugăciuni şi slujbe ”comune” cu toţi cei ce ”cred” şi au o ”religie”: evrei, budişti, hinduşi, musulmani, iar dintre creştinii eretici: protestanţi şi neoprotestanţi, romano-catolici, greco-catolici, monofiziţi şi monoteliţi - fapte fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe a lui Hristos!

Această îmbrăţişare ecumenistă insuflă ideea că Biserica Ortodoxă doreşte alăturarea de părţile ”creştine” aflate în dezbinare şi rătăcire, şi dă dreptcredincioşilor un duh de apartenenţă la o Biserică fragmentară, nedesăvârşită încă. Dar oare, noi Ortodocşii, suntem în aceeaşi corabie cu protestanţii, catolicii, musulmanii, evreii? Credem că ORTODOXIA ESTE ÎNSĂŞI CORABIA şi că nu trebuie să ni se dea sau să ne cerem de la alţii, în mod democratic, locul ce-l avem de 2000 de ani, dat de Însuşi Hristos prin Duhul Sfânt la Cincizecime! Orice împreună-rugăciune este interzisă de către Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ”ortodocşi” cu romano-catolicii si cu alţi creştini neortodocşi la întrunirile ecumeniste. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, cu rândul şi pentru acelaşi scop nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive: Deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune că ”toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5) şi că ”urechi au şi nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treime şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă dumnezeului către care se îndreaptă rugăciunea, considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare zeu? Astfel de situaţii unesc participanţii şi privitorii în mentalitatea ”New Age” ce ţine de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.

Ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de sincretism religios si cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv. Ar fi primit vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii Sfinţi Martiri şi Mărturisitori ai credinţei noastre o astfel de împreună-rugăciune şi comuniune cu ereticii şi păgânii de dragul păcii şi iubirii? Cum îndrăznim noi astăzi să făptuim împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi Ortodocşi ? Toată mascarada ecumenistă are rădăcinile în negura trecutului şi urmează un plan deja făcut. Chiar acum, în vremurile noastre, fiinţează o mare grupare religioasă ce cuprinde toate religiile pământului, numită masonerie, ce a fost deja îmbrăţişată de cei mai progresişti lideri ai lumii. Cu amestecul său ideologic poate împăca în minţile celor înşelaţi, toate deosebirile religioase ale omenirii, putând depăşi cu mult obstacolele şi dificultăţile unirii pe care diferite religii le întâlnesc. Ce raţiuni se vântură acolo, de sunt aşa de convingătoare pentru a împăca contrariile dogmatice ale diferitelor culte, ca până la urmă să înlăture ”dezbinarea” dintre religii şi să avanseze exponenţial către unirea tuturor?

Întâi de toate, masoneria este o religie ocultă cu mistere bine păzite, ce iniţiază treptat în închinarea la un dumnezeu necunoscut dar proclamat universal, un fel de ”suflu divin” ce, zic ei, peste veacuri a stat la baza tuturor crezurilor religioase. Aceste condiţii nu le poate împlini decât diavolul, fiinţa cu mii de chipuri ce-l urăşte de moarte pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Consiliul Ecumenic funcţionează ca o imensă lojă masonică. Precum în lojile masonice nu se discută subiecte religioase, pentru a se evita certurile dintre membri, tot aşa în Adunarea Ecumenică nu se discută despre adevărurile de credinţă ce deosebesc diferitele confesiuni. Francmasoneria cere membrilor să fie credincioşi fiecare dumnezeului lui dar toţi să-l cinstească pe ”Marele Arhitect”, asemenea Consiliul Ecumenic cere membrilor ca fiecare participant să respecte şi să fie tolerant faţă de dumnezeul celorlalţi. Atât timp cât aceste comunităţi se folosesc de numele dumnezeu şi vorbesc despre dumnezeu ca despre putere sau forţă care nu are principii reale, un adevăr real, atunci acest dumnezeu poate deveni o umbrelă, o justificare practic pentru orice. Răzvrătirea este pricina căderii dracilor din ceruri, dar cea mai groaznică răzvrătire aici pe pământ este să foloseşti numele lui Dumnezeu pentru a întemeia o nouă religie creştină universal-ecumenică ce să strângă ca într-o mare biserică toate religiile lumii. Acest lucru alături de unirea religiei cu politica pregăteşte calea lui Antihrist. Cum nu contează diferenţa dintre dumnezeii membrilor francmasoni, tot aşa nu contează felul cum este înţeles Hristos de diferiţii ecumenişti. Se discută în lojile masonice despre toleranţă, unitate, dreptate, libertate, fraternitate, acelaşi lucru face şi Consiliul Ecumenic, unde se vorbeşte despre reconciliere, unitate, dreptate socială şi libertatea individului. Fac masonii politică şi luptă pentru un guvernul mondial şi uniune europeană, aceleaşi lucruri le doresc şi le susţin şi ecumeniştii. De ce aceste asemănări? Pentru că Adunarea Ecumenistă este condusă de francmasonerie , iar francmasoneria este condusă de evreii sionişti. Să nu vă fie de mirare. Toată mincinoasa teologie ecumenistă nu caută altceva decât înrobirea omenirii într-o nouă ordine socială care într-un nou spirit va căuta formarea unei super-rase dintr-o elită spirituală care va sprijini mişcarea New-Age. Noua religie pentru creştini se va îmbrăca cu hainele creştinismului pentru a se face primită de evrei, musulmani, budişti, iar în acest fals creştinism toate religiile se vor uni pentru a-i aduce închinare Antihristului ca dumnezeu al tuturor.

Unirea ecumenistă a religiilor sub umbra masoneriei va fi posibilă deoarece toate religiile lumii aşteaptă în momentul de faţă venirea unui Mântuitor. Creştinii aşteaptă reîntoarcerea lui Hristos, musulmanii îl aşteaptă pe Iminam Mahdi, budiştii aşteaptă venirea lui Budha, hinduşii aşteaptă reîntoarcerea lui Krishna, iar iudeii aşteaptă venirea lui Mesia. Ideea prin care toate religiile trebuie să se unească pentru a aducea pacea pe pământ este falsă. Aici vedem viclenia lui Satan care se va opune lui Hristos pretinzând că este Hristos. Arhitecţii Noii Ordini ştiu că globalizarea va fi irealizabilă dacă, mai întâi, religiile nu se vor îmbrăţişa şi nu vor înceta să separe oamenii planetei prin mărturisirile de credinţă. Arhitecţii Noii Ordini ştiu că nu sunt suficiente elementele politice şi economice. Arhitecţii Noii Ordini ştiu de asemenea, că dialogurile inter-creştine şi inter-religioase, ce acum se desfăşoară, vor conduce la o unitate exterioară: ”văzută”, fabricată, şi pentru aceasta organizează un program de colaborare ca să unească la început confesiunile creştine, iar apoi restul religiilor, astfel încât recunoaşterea diferenţelor să deschidă calea unităţii religioase şi a tuturor libertăţilor. Aşa va arăta New Age - noua religie ce va robi sufletele în noua ordine mondială, adică împărăţia lui Antihrist. Satan va fi tatăl falsului mesia, înşelătorul antihrist ce va pretinde că aduce pacea, prosperitatea şi progresul, dar prin compromis şi unitate va deschide o nouă eră a conştiinţei globale ce în final va însemna distrugerea.

Când politica, finanţele şi socialul vor fi unite sub un singur conducător, atunci neo-religia nu va mai îngădui ”dezordinea”, nu vor fi credinţe ”autonome” sau certuri din cauza ”dumnezeilor”. Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu şi toţi oamenii de pe pământ ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, deoarece Fiarei ”i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa 13.7-8). Pentru acei oameni, doar o religie va exista, religia lui Antihrist. Dacă masoneria europeană visează realizarea Statelor Unite ale Europei, în schimb masoneria universală, care este subordonată sionismului internaţional, visează realizarea unei noi ordini mondiale, stabilirea unui conducător mondial într-un guvern mondial. Adevăratul scop al ecumeniştilor este acelaşi cu al masonilor şi al evreilor: acela de a stăpâni lumea, iar pentru aceasta au nevoie de a distruge toate religiile, de a răsturna toate guvernele pentru a pregăti lumea de stăpânirea lui Antihrist. Şi când neamurile i se vor închina pentru a trăi în îndestulare şi pace, atunci vor avea parte de cel mai mare război. Erezia ereziilor adică ecumenismul, nu poate înşela pe Creştinii Ortodocşi decât prin păgânizarea Ortodoxiei, prin crearea unei noi biserici apostate, care va fi la plinirea vremii mireasa lui Antihrist, aşa cum ne arată proorocirea din Apocalipsă, în care desfrânata care este biserica apostată, stă călare adică este purtată de fiară, care este însuşi Antihristul.

CORABIA ORTODOXIEI

Cuviosul Serafim Rose spune că într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape universale, când pentru cei mai mulţi aşa zişi ”creştini”, Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă denumeşte Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existenţă chiar lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea ”creştină” dă mâna cu forţele întunericului pentru a-i înşela pe credincioşii Ortodocşi ai Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că ”numele lui Isus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei, şi blasfemiilor în care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul avertisment al Domnului: ”Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23) .

Mântuitorul Însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: ”Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi si prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, si pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit si se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 23-27). ”Tatăl nostru” se încheie cu rugăciunea către Dumnezeu ca El să ne izbăvească de cel viclean. Dar cine se poate ţine de mână cu Hristos ? Cine poate sta alături de Dumnezeu ? Nu le-a grăit Hristos evreilor: ”iată, se va lăsa casa voastră pustie” (Matei 23, 38) ?” Prorocia s-a împlinit - spune Sfântul Nicolae Velimirovici -, evreii nu au nici jertfe, nici preoţie. Amândouă ”au trecut la cei botezaţi în acel ceas când catapeteasma Templului s-a rupt de sus şi până jos” . Nici musulmanii nu au nici jertfe, nici preoţie. Nu le spune oare, evreilor, evreul Pavel ce a devenit Creştin Ortodox şi Apostolul lui Dumnezeu: ”Hristos e sfârşit Legii” (Romani 10, 4) ? Aşadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a sfârşit, ceea ce este lepădat şi înlocuit cu altceva nou, să fie pus pe picior de egalitate şi să se ţină de mână cu credinţa vie a lui Hristos ? Şi Mohamed însuşi, cu toată duşmănia sa faţă de creştini, recunoaşte şi pune în Coran faptul că Iisus, fiul Mariei, va judeca lumea, prin urmare şi pe Mohamed însuşi. Şi atunci, de unde această nivelare şi egalizare ? De unde poate veni o asemenea viziune, întrebaţi ? De la ispititorul, diavolul.

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer: ”Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer pe Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11), şi va hotărî sfârşitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de ”pregătire” pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, spovedanie, priveghere, şi rugăciune. Cei care se ”pregătesc” altfel pentru acest sfârşit, care spun că el este undeva ”aici” - mai ales ”aici” în Templul din Ierusalim - sau care predică pe ”Isus vine curând”, fără să menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi ”creştinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocşi. Nu există nici un fel de ”mileniu” viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, ”mileniul” apocaliptic (Apocalipsa 20, 6) este chiar acum; este viaţa plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei ”mii de ani”, ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Andrei al Cezareii, şi a altor Sfinţi Părinţi. Faptul că protestanţii eretici aşteaptă venirea ”mileniului” cândva în viitor, nu face altceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, şi anume că ei se află în afara lui, adică în afara Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

Răspunsul ortodox la fiecare nouă schimbare si chiar la epoca finală şi teribilă a lui Antihrist, este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei în linie neîntreruptă de la Hristos şi Apostolii Săi şi prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăşeşte si numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfânta Taină a Mirungerii şi care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin. Sfântul Apostol Pavel continuă şi el acelaşi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: ”Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: ”Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!” (Galateni 1, 7-9). Ţine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăţia satanei, ca şi când ar fi a lui Hristos. Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel Creştinii Ortodocşi din ziua de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul său arsenal de experienţe ale ”harului” şi ”Duhului Sfânt”, putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, pentru a-şi ”întări” propriile erezii! Cu siguranţă trăim vremurile de pe urmă, când înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea ”noii ere a Duhului Sfânt”, a ”noii Cincizecimi”, a ”punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forţa unei puteri demonice. Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor oculte de iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce ”taina nelegiuirii” intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă. Împotriva acestei ”experienţe religioase” de mare forţă, Creştinii Ortodocşi trebuie să se trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele ”creştine” sau necreştine. Fie ca toţi Creştinii Ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie care îi aşteaptă, şi să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru cei aleşi El va scurta zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24, 22). Şi apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Romani 8, 31). Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: ”îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii Creştini Ortodocşi înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni curând; căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: ”Da, vin curând”. Amin! ”Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Chiar dacă toate neamurile şi toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis să corupă pe cei ce locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: ”Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu” . Să urâţi toată greşeala, erezia şi învăţătura potrivnică Bisericii Ortodoxe, ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos, ca să luaţi cununa cea nestricăcioasă în ceruri. Mult curaj le vor trebui celor puţini spre a se împotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui Creştin Ortodox ca să discearnă adevărul acolo unde restul vor vedea o nebunie. Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, va fi pierdut. Va trebui să distingem Biserica de lume, pentru că destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e veşnicia. Până la sfârşitul timpurilor, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Ortodoxă va fi ţinta tuturor prigoanelor şi nu greşim când spunem că va trăi în mici comunităţi unite între ele în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfântul Duh, păstrând Credinţa şi Tradiţia Ortodoxă neîntinate. Nu te teme frate al nostru ortodox, soră a noastră ortodoxă, căci cu tine e Hristos cel Răstignit! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pre noi. Amin.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Blog Status

Vizitatori:111.517
Insemnari:16
Comentarii:0

Arhiva

Blogarama - The Blog Directory
† Fi-vor închinate aceste pagini Ţie, Doamne, ca să trăiesc după ce mor †
† Mulţumesc Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi unui vas slab şi neputincios cum sunt, să slujească Bisericii Ortodoxe Române †
† Slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântările Sale †
Copyright © 2007
® Toate drepturile rezervate
Mărturisitor Ortodox
Pentru propuneri, sugestii, trimiteţi e-mail: marturisitorortodox@yahoo.com BlogCatalog.roDirectory of Religion Blogsblog search directory
Vă puteţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor, puteţi fi alături de noi, dând dublu click direct pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Blog Flux Pinger - reliable ping service.
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare