Luni, Mai 14, 2007, 05:11 PM 

Insemnatatea Fericirilor pentru viata noastra
     media: 4.88 din 42 voturi


Mărturisitor Ortodox


Însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră

Fericirile sunt nouă sentinţe scurte cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi începe Predica de la Munte şi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu poruncile Decalogului. Această predică a fost rostită pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci încoace, se cheamă Muntele Fericirilor. Acest munte, înalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de oraşul Tiberias, lângă ţărmul vestic al Mării Tiberiadei. După ce a petrecut noaptea în rugăciune pe culmea cea mai înaltă a muntelui, Iisus a coborât pe platoul (”loc şes”) dintre cele două culmi ale Muntelui Fericirilor care se aseamănă cu un amfiteatru natural. Aici Îl aşteptau mulţimile care-I constituiau auditoriul. Fericirile fac parte, aşadar, din predica amplă pe care Domnul a rostit-o aici, în faţa celor ”din toata Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte” ( Luca 6, 17 ).

Cele nouă Fericiri cuprind adevăruri morale care constituie un fel de ”carte a legământului” noii împărăţii mesianice, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin ele se precizează atât caracterul acestei împărăţii, cât şi însuşirile pe care trebuie să le aibă locuitorii acestei împărăţii. Domnul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de ”fericiri”, pentru a corespunde spiritului liber al moralei creştine ortodoxe ( Iacob 1, 25 ). În fiecare din cele nouă Fericiri găsim mai întâi învăţătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. La începutul fiecăreia dintre ele întâlnim cuvântul ”fericiţi”, adică o stare de bucurie pe care o simt toţi cei ce-L urmează pe Domnul, iar la sfârşitul fiecăreia se deschid zările Împărăţiei lui Dumnezeu, fie că este vorba de aşezarea ei în sufletele credincioşilor, fie că este vorba de făgăduinţa ei veşnică. Mântuitorul promite după fiecare virtute fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârşirea duce la fericire, parţial, în viaţa prezentă şi, pe deplin, în viaţa viitoare.

Împărăţia lui Dumnezeu începe de aici, din viaţa noastră, din felul cum ştim să ne-o agonisim, din străduinţa noastră de a împlini voia lui Dumnezeu. Virtuţile recomandate în Fericiri sunt mijloacele necesare spre fericirea supremă pe care însă creştinii ortodocşi trebuie să le câştige şi prin desprindere, până la posedarea lor în gradul cel mai înalt. Fericirile sunt totodată îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi, în viaţa de toate zilele, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice.

Orice fiinţă omenească din lumea aceasta doreşte să fie fericită. Omul simte în sufletul său o sete nepotolită după satisfacţii şi împliniri. Însuşi Mântuitorul, Care cunoştea adâncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor şi năzuinţelor noastre stă dorul după fericire. Dar, din păcate, oamenii care voiesc să fie fericiţi au diferite păreri privind calea pe care se poate ajunge la o viaţă fericită. În Predica de pe Munte, Hristos nu combate căile greşite prin care oamenii căutau fericirea în acel timp, ci El indică acele condiţii care îl pot face pe om fericit. Mântuitorul a destrămat mirajul falselor fericiri, arătând că adevărata fericire o putem dobândi noi înşine, eliberându-ne de păcat şi îmbrăcându-ne în mantia luminoasă a virtuţilor morale. Întrupând în fiinţa noastră moralitatea Fericirilor, putem deveni membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, putem dobândi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului.

Cele nouă Fericiri sunt pietre de temelie care asigură binele vremelnic şi cel veşnic al oamenilor. Explicarea Fericirilor este necesară pentru aplicarea cuprinsului lor la viaţa omului contemporan, spre a-i reda acestuia bucuria de a gusta pacea şi fericirea adevărată. Nădăjduim că bunul credincios, primind cu credinţă această comoară preţioasă a Evangheliei, îşi va îmbogăţi sufletul şi va striga fericit cu psalmistul: ”Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” ( Psalmul 118, 162 ).

Privite în ansamblul lor, cele nouă Fericiri cuprind cele mai generale, dar şi cele mai importante principii ale moralităţii şi, totodată, ale desăvârşirii creştine ortodoxe la care ne îndeamnă Mântuitorul Hristos ( Matei 5, 48 ). Scurte ca formulare şi foarte vii în ţesătura lor de învăţături, ele oferă o mare bogăţie teologică, luminând şi sfinţind, în densitatea lor, un larg câmp uman-religios şi social. Spre deosebire de cele zece porunci care aveau un caracter prohibitiv, oprind de la cele rele, Fericirile au un caracter pozitiv şi constructiv, arătând virtuţile pe care trebuie să şi le însuşească un creştin ortodox, pentru a nădăjdui în mântuire în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Viaţa unui creştin ortodox nu trebuie să se limiteze la străduinţa de a nu face răul, ci trebuie să conste şi din străduinţa de a face binele, cât mai mult bine. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în suflet, în locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în locul durităţii, blândeţea şi omenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei, milostenia; în locul urii şi războiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru primatul spiritului şi al dreptăţii.

Câştigându-şi aici pe pământ, în viaţa de toate zilele, anumite virtuţi, creştinul ortodox poate atinge culmea însorită a desăvârşirii morale. O fiinţă omenească împodobită cu florile virtuţilor creştine are certitudinea dobândirii fericirii veşnice în Împărăţia cerurilor. Această Împărăţie dumnezeiască îşi are rădăcinile în sărăcia duhului, are ca tovarăş blândeţea, creşte prin lacrimile vărsate peste suferinţele vieţii prezente şi prin setea de dreptate. Mila, curăţia inimii şi dragostea de pace, sunt florile şi roadele ei. Ea îşi capătă tărie nouă când este bântuită de furtuna prigonirii şi a suferinţei. Fiecare virtute este o fereastră deschisă spre cer, ca o poiană în care străbate raza fericirii cereşti.

Fericirile sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire; sunt unicele leacuri pentru vindecarea relelor ce bântuie omenirea de astăzi. Fiind un adevărat rezumat al Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ele ne ajută să ne împăcăm cu noi înşine şi să ne sfinţim pentru cerul de mâine, unde suntem destinaţi să trăim alături de Dumnezeu ca fii preaiubiţi ai Săi. Împlinind bogatele învăţăminte duhovniceşti cuprinse în Fericiri, noi creştinii ortodocşi putem trăi în armonie cu lumea din jurul nostru şi putem face din această viaţă un adevărat pridvor al paradisului ceresc, unde bucuria şi fericirea vor fi fără sfârşit.

Mulţi caută astăzi fericirea în avuţii materiale, în plăceri trupeşti şi în măririle lumii trecătoare, dar toate acestea nu dau satisfacţii sufletului, creat după chipul lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spunea: ”M-ai făcut după Tine, Doamne, şi nefericită este inima mea câtă vreme nu odihneşte întru Tine”. Numai stăruind în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, (şi nu în ”bisericile” ”casă de adunare mincinoasă, ereticească” create de sectanţi şi apostaţi papistaşi eretici), prin împlinirea Legii Sale de iubire, putem fi fericiţi. Mântuitorul nostru Iisus Hristos înfăţişează laolaltă desăvârşirea şi fericirea, arătând că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală, dobândeşte, prin aceasta, şi fericirea.

Pericopa evanghelică, numită îndeobşte Fericirile, este una dintre cele mai frumoase părţi din Sfânta Scriptură Ortodoxă. Prin tâlcuirea ei putem înţelege însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră şi, în acest fel, suntem contemporani cu acel moment istoric în care s-au descoperit cele nouă căi pe care trebuie să meargă omenirea răscumpărată pentru a ajunge la fericirea veşnică. Cine înţelege sensul fiecărei Fericiri şi pune în practică mesajul Fericirilor, acela posedă cele nouă chei de aur prin care se pot deschide porţile Împărăţiei veşnice. Acolo sus, în ”raiul lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 2, 7 ), este plinătatea păcii şi a odihnei, promise nouă de Hristos prin cuvintele: ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” ( Ioan 14, 27 ) ; ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” ( Matei 11, 28 ).

Fericirea întâi Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor

Venind pe pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din cătuşele bunurilor materiale, din patima lăcomiei, care înăbuşă dorul după Împărăţia lui Dumnezeu. În Fericirea întâi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe săraci în general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egală cu desăvârşirea şi sfinţenia. Pot exista cerşetori zdrenţuroşi plini de pofte şi păcate, pot exista săraci care doresc să aibă bani şi să se îmbrace luxos, pe care însă împrejurările din afară îi împiedică să fie avuţi. Aşa că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu binecuvântează astfel de persoane, ci îi fericeşte pe cei ”săraci cu duhul” ( Matei 5, 3 ), pe cei care s-au eliberat de patima avuţiei şi şi-au descătuşat inima din tirania dorinţelor păcătoase. ”Săraci cu duhul” sunt cei care nu vor să se îmbogăţească sau care, avuţi fiind, nu iubesc cu patimă cele pe care le posedă, nu sunt robii averii, ci stăpânii ei, gata să împartă bunurile lor cu cei săraci.

Săracii cu duhul, pe care îi fericeşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu sunt cei simpli, fără cultură, adică cei neînţelepţi şi neştiutori, cum socotesc unii, pentru că Hristos a adus în lume lumina cunoştinţei şi adevărul care face pe om liber. Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să fim înţelepţi ca şerpii ( Matei 10, 16 ). Creştinii ortodocşi care cunosc şi urmează pe Domnul sunt învăţaţi de Dumnezeu ( I Tesaloniceni 4, 9 ), fii ai luminii, nu ai întunericului ( I Tesaloniceni 5, 5 ), întrucât au primit învăţătura dumnezeiască de la Biserica Ortodoxă prin harul Duhului Sfânt ( I Corinteni 2, 5; Coloseni 4, 3-6 ; 3, 16 ). ”Săraci cu duhul” nu sunt nici cei săraci de bucurii materiale, cei dezmoşteniţi de soartă sau asupriţi, pentru că Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oameni împotriva celorlalţi.

După interpretarea dată de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de Sfântul Chiril al Alexandriei, ”sărăcia cu duhul” înseamnă ”smerenia de bunăvoie”. Cei ce au această virtute sunt lipsiţi de cele două păcate – trufia minţii şi nemăsurata iubire de sine – care au dus la pierzanie pe îngerii răi şi pe primii oameni. În înţelesul Evangheliei, săraci cu duhul sunt toţi acei avuţi şi neavuţi, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, din orice loc şi timp, care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc pe care nu-l poate umple nici avuţia materială, nici mărirea lumească, nici ştiinţa acestui veac, ci numai Dumnezeu şi darurile Sale veşnice. Ei îşi deşartă mintea de trufaşele tocmeli omeneşti şi îşi eliberează inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca întreaga lor fiinţă să fie umplută de bunuri cereşti şi netrecătoare.

Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, înconjuraţi de onoruri sau încărcaţi de bunuri, nu au lăsat ca acestea să aşeze pe conştiinţa lor funinginea orgoliului, nepăsarea faţă de adevăr şi de bine. Pătrunşi de convingerea că nu posedă nimic de la sine şi că nu se pot mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, ei imploră necontenit harul Său. Eliberaţi de mulţumirea de sine şi de mândria pentru propria lor viaţă, ei se smeresc şi recunosc că mai au încă de făcut mult bine şi zic: ”Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” ( Luca 17, 10 ).

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, încât viaţa lui spirituală a devenit asemenea unui cer care Îl poartă pe Hristos. Acesta s-a născut la Roma dintr-o familie înstărită şi evlavioasă. Educaţia primită acasă şi în şcoală l-a umplut de înţelepciune şi i-a aprins în suflet dorul după Dumnezeu. Fugind de acasă, a ajuns la Edesa, unde a petrecut şaptesprezece ani lângă o biserică, în post, rugăciune şi milostenie. Unui credincios i s-a descoperit în vis că Alexie este ”omul lui Dumnezeu”, având în suflet pe Duhul Sfânt. Spre a nu fi slăvit de oameni, el a părăsit acel loc, ajungând din nou la Roma. Prezentându-se tatălui său ca un călător sărman, acesta fără a-şi cunoaşte fiul, i-a îngăduit să-şi facă o colibă în apropierea casei părinteşti, unde a petrecut alţi şaptesprezece ani, suferind batjocură şi lipsuri, dar fiind iubit de cei săraci pe care-i povăţuia şi-i miluia din hrana primită. Aici a răposat la 17 martie 411, în timpul împăratului Honorius. Alexie, omul lui Dumnezeu, a fost într-adevăr ”sărac cu duhul” pentru că a privit fără încetare la desăvârşirea dumnezeiască şi, străduindu-se să se apropie de ea, şi-a dezlipit inima de avuţiile pământeşti, socotindu-le deşertăciuni.

Răsplata celor săraci cu duhul este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a promis acestora o răsplată prezentă, spunându-le: ”a lor este Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 3 ). Cu alt prilej, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: ”Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” ( Luca 17, 21 ). Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că ”Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Dacă cei lacomi şi alipiţi de forţa gravitaţională a materiei au inima chinuită şi sunt nemulţumiţi, săracii cu inima se bucură de adânca pace. Ei au pacea unui vas ancorat într-un liman sigur. Punându-şi nădejdea în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi necăutând ”la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” ( Psalmul 39, 5 ), cel sărac cu inima este fericit încă de pe pământ, iar în viitor i se va dărui slava şi bucuria cerului.

Fericirea a doua Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

Oamenii acestei lumi, cu judecata lor mărginită, fericesc pe cei bogaţi şi puternici, pe cei ce mănâncă bine şi au parte de râs, veselie şi petreceri. Unii ca aceştia privesc lipsurile, suferinţele, întristarea şi plânsul cu amărăciune şi dezgust, temându-se de ele. Venind în lume, Mântuitorul nostru Iisus Hristos rosteşte cu privire la necazuri şi lacrimi o altă judecată, le socoteşte izvoare de fericire şi trepte de intrare în Împărăţia cerurilor. Când nu reuşim ceva, când ni se întâmplă un lucru neplăcut, când avem o pagubă, când moartea ne răpeşte o persoană iubită, atunci ne copleşeşte jalea şi plânsul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David ( Psalmul 101, 5, 10 ), dreptul Iov ( Iov 30, 16-17 ) şi Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la mormântul lui Lazăr din Betania şi în grădina Ghetsimani ( Ioan 11, 37 ; Matei 26 , 38 ). De aici se vede că supărările şi plânsul fac parte din soarta noastră de oameni. Însă noi trebuie să dăm dovadă de curaj şi să nu ne pierdem nădejdea ( Sirah 30, 23-24; I Tesaloniceni 4, 13 ).

Prin cuvintele ”Fericiţi cei ce plâng” ( Matei 5, 4 ), Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de câştig, studiul o cale de a dobândi cunoştinţe, aşa întristarea poate duce la pocăinţă şi la mângâiere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe cei stăpâniţi de întristare lumească, ci se referă la lacrimile de pocăinţă care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – ”câştigă îndurarea Stăpânului pentru greşelile noastre şi înaripează dorul spre cele de sus”. Mântuitorul nu-i fericeşte pe cei ce plâng pentru că le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plâng de ciudă că au fost jigniţi, pe cei ce plâng de necaz că au fost prinşi şi pedepsiţi pentru răul săvârşit. Aici este vorba numai de cei ce-şi plâng păcatele prin care au mâhnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vameşul, ca apostolul Petru şi cei care plâng din dorul după desăvârşire. ”Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” ( II Corinteni 7, 10 ).

Părerea de rău pentru păcat este bisturiul care sparge infecţia. Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt mărturia unei căinţe sincere şi zguduitoare, atunci sunt, într-adevăr, aducătoare de iertare şi înnoire. Lacrimile de pocăinţă sunt, pentru păcătoşii care se pocăiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se botează. Ele sunt îmbucurătoare ca roua care dă strălucire florilor de dimineaţă. Lacrimile nu aduc numai o linişte momentană, ci fac lumină înăuntrul nostru, purifică ochiul lăuntric al credinciosului sau conştiinţa lui. Sfântul Ioan Scărarul scria: ”Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima curăţeşte toată partea văzută şi gândită”.

Pe lângă plânsul pentru păcat, există şi plânsul iubirii de Dumnzeu de care nu se despart nici cei desăvârşiţi. Despre cei cu viaţă îmbunătăţită ni se spune că vărsau şiroaie de lacrimi în rugăciunea lor. Acesta este ”plânsul după Dumnezeu”, cum îl numesc Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ”Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezenţa Sfântului Duh, şi reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu”. Inima, cuprinsă de dor şi de entuziasm înfocat după Dumnezeu, strigă: ”Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiască”.

Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viaţa unui tâlhar vestit din Tracia, care a trăit pe vremea împăratului bizantin Mauriciu, la sfârşitul secolului al VI-lea. Acest tâlhar era spaima acelor ţinuturi şi nimeni nu-l putea prinde. Aflând că împăratul este gata să-l ierte, vine la Bizanţ unde, după ce primeşte iertarea, se îmbolnăveşte şi este dus la spital. Aici îşi plânge păcatele încât udă cu lacrimi aşternutul său şi basmaua ce o avea cu el. Pe când plângea cu amar, boala îl invinse şi trecu în lumea cealaltă. Tocmai în acea noapte medicul a visat că diavolii se pregăteau să ducă sufletul tâlharului în iad. Însă deodată au apărut doi îngeri care ţineau în mână o cumpănă şi demonii s-au repezit să pună pe unul din talere hârtiile cu păcatele tâlharului încât talerul s-a lăsat în jos. Atunci îngerii, îngrijoraţi, căutau să găsească ceva bun în viaţa tâlharului pentru a pune pe celălalt taler, dar nu găsiră nimic. Unul însă observă la capul acestuia mahrama udată cu lacrimile pocăinţei. Punându-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipiră în toate părţile. În acel moment, medicul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului, pe care-l găsi mort, iar lângă el basmaua udă cu lacrimi. Din această întâmplare vedem limpede că lacrimile sunt semnul pocăinţei adânci a omului, care atrag milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu.

Răsplata celor ce plâng este mângâierea dumnezeiască. Cel ce plânge e fericit fiindcă scapă de tirania poftelor şi din închisoarea fărădelegilor sale. Cel ce plânge simte mângâierea şi bucuria pe care a simţit-o slăbănogul căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a spus: ”Omule, iertate îţi sunt păcatele tale” ( Luca 5, 20 ). Progresând în viaţa duhovnicească, cel ce plânge descoperă tot mai mult mângâierea lacrimilor. După ce plânsul duhovnicesc ne-a curăţit de patimi, zice Sfântul Simeon Noul Teolog ”atunci, mângâiaţi de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinţei ne umplu de o bucurie şi de o dulceaţă de negrăit”. Celor ce plâng pentru păcate, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le promite bucuria din Împărăţia cerurilor, unde ”Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” ( Apocalipsa 7, 17 ).

Fericirea a treia Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul

Trăind în societate, semenii noştri se pot opune uneori voinţei noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate şi de multe ori putem fi păgubiţi şi jigniţi. În astfel de situaţii, firea noastră păcătoasă ne îndeamnă să ne mâniem, să ne înfuriem, să ne răzbunăm cu cruzime împotriva duşmanilor şi chiar să lovim. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a răbdat lipsa de credinţă a celor din neamul său, Care a fost indulgent cu slăbiciunile şi frica Apostolilor Săi şi a primit moartea ca un Miel nevinovat, ne învaţă blândeţea şi ne spune: ”Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Matei 11, 28 ). Blândeţea a caracterizat pe Sfinţii Apostoli, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a trimis în lume ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ( Matei 10, 16 ). Blândeţea trebuie să fie principala virtute a oricărui creştin ortodox, căci Mântuitorul nostru Iisus Hristos numeşte adesea pe credincioşi ”oi” ( Ioan 10, 1 ) şi ”miei” ( Ioan 21, 15 ), animale recunoscute ca cele mai blânde.

Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi al iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra şi a nu se supăra de nimic. Blândeţea este o putere a sufletului desăvârşit prin care omul îşi păstrează calmul şi seninătatea în mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii săi. Sfântul Marcu Ascetul arată că ”blândeţea este temelia răbdării, ajutătoarea frăţietăţii, frâna împotriva enervării, imitarea lui Hristos şi pricină de bucurie”. Prin blândeţe se izolează răul, se curmă gâlceava şi scânteia războiului nu ia foc. Cel blând nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-şi bate joc, nu grăieşte de rău, nici nu osândeşte pe semenii săi. Cel blând nu se mânie şi nu se răzbună când este înfruntat şi jignit. De aceea, înţeleptul Solomon grăieşte: ”Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce-şi stăpâneşte duhul e mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi” ( Pilde 16, 32 ).

De blândeţe dă dovadă acel credincios care priveşte ocara sau nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu în vederea unui bine ce-l va primi mai târziu ( conform II Regi 16, 12 ). Culmea blândeţii stă în iubirea faţă de cei ce ne pricinuiesc necazuri şi supărări, poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: ”Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” ( Matei 5, 44 ). Sfântul Ioan Scărarul defineşte blândeţea ”păstrarea seninătăţii interioare şi a iubirii faţă de cel ce ne supără când este de faţă”. Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc, să ocolim orice prilej de vrajbă. Cu asprime şi cel bun se înăspreşte, pe când cu blândeţea se face bun şi cel rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Când un om mânios întâlneşte pe un om blând, este ca şi cum s-ar scufunda în apă un fier care arde”. O minunată lecţie de blândeţe ne dă Sfântul Macarie cel Mare. Odată mergea cu un ucenic prin pustie. Înaintând mai repede, ucenicul a întâlnit la o răspântie de drum pe un preot păgân căruia s-a adresat cu mânie: ”Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului”. Preotul păgân, mâniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tânăr, care a căzut la pământ, ameţit. Plecând mai departe, preotul păgân îl întâlneşte pe Macarie, care îi zice: ”Dumnezeu să-ţi ajute, iubite frate, şi să-ţi lumineze călătoria”. Mişcat de acest salut, preotul idolesc îi zise: ”Cum de mă numeşti frate, că doar sunt păgân şi tocmai mai înainte ţi-am trântit la pământ ucenicul”. Macarie îi răspunse: ”Acum, cu atât mai mult, îţi doresc drum bun, după ce ai apucat pe un drum rău, al răzbunării. Iar frate te numesc pentru că toţi avem un Tată, pe Dumnezeu”. Vorbirea binevoitoare a Sfântului Macarie l-a emoţionat profund pe preotul păgân şi, după o lungă convorbire, a cerut să fie botezat şi s-a încreştinat. Iată cum blândeţea cucereşte inima şi face bun pe cel rău.

Blândeţea este echilibrul spiritual faţă de sine şi faţă de semeni. Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poartă un titlu de mare nobleţe: ”om blând”. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună înrâurire asupra celor din jur şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, cei blânzi se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Înnobilându-se necontenit pe sine, omul blând emană din fiinţa sa o mare putere de transformare a societăţii. Pe calea blândeţii, el pătrunde în sufletele oamenilor şi, prin puterea blândeţii, el câştigă simpatia şi bunăvoinţa oamenilor. Numai aceia care au inima blândă, plină de sentimente de îngăduinţă şi răbdare, pot afla cu adevărat ”odihna sufletelor” ( Matei 11, 29 ).

Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Această făgăduinţă poate fi interpretată şi ca o proorocie pentru urmaşii Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, prin blândeţe, aveau să stăpânească sufleteşte lumea, cucerind-o pentru viaţa creştină ortodoxă. Viaţa şi atitudinea celui blând este tonică în domeniul aplanării conflictelor dintre oameni. Prin forţa spirituală a celui blând participăm şi noi la moştenirea scumpă crescută din legea frăţiei, a respectului şi iubirii faţă de om ca chip al lui Dumnezeu. Pământul făgăduit celor blânzi este ”pământul celor vii” ( Psalmul 114, 9 ), unde moartea n-are loc de sălăşluire, iar viaţa este fără de sfârşit. Cei ce întrupează blândeţea Mântuitorului nostru Iisus Hristos trăiesc cu nădejdea că, pentru blândeţea, răbdarea şi smerenia lor, vor primi dincolo de tărâmul acestei vieţi, ca moştenire veşnică, ”pământul cel nou” ( II Petru 3, 13 ; Apocalipsa 21, 1 ).

Fericirea a patra Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura

Dreptatea socială este o virtute morală prin care se dă fiecărui om ceea ce i se cuvine. Trăind în societate, oamenii sunt datori să respecte cele ce aparţin semenilor lor: numele lor bun, demnitatea lor personală, averea şi viaţa lor. De asemenea, oamenii sunt datori să respecte legile şi bunurile statelor, să se supună autorităţilor, să plătească impozitul datorat, să cinstească pe dregători. O astfel de dreptate este temelia ordinii într-o societate. Proorocul Isaia spunea: ”Roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea” ( Isaia 32, 17 ). Dreptatea este plăcută lui Dumnezeu, ”că drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţa Lui spre cel drept priveşte” ( Psalmul 10, 7 ). Cuvântul ”dreptate” poate fi interpretat, deci, ca o virtute socială pentru care creştinul ortodox trebuie să râvnească şi să lupte. Când este împlinitorul dreptăţii în lume, creştinul ortodox poate fi fericit.

Totuşi, în Fericirea a patra Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu se referă la dreptatea socială, ci la sfinţenie, sau la desăvârşirea sufletească, care se dobândeşte prin împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Aici Domnul îi declară binecuvântaţi pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuieşte ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi aceia care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze şi să se realizeze binele în toate formele lui. Căci cuvântul ”dreptate” are sensul din Vechiul Testament, însemnând cucernicia, virtutea în general, pe scurt, desăvârşirea morală creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie firească şi continuă, ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrană trupească.

Modelul sublim şi veşnic al desăvârşirii noastre este Hristos în Care ne-am îmbrăcat prin Botez în Biserica Ortodoxă şi al Cărui nume îl purtăm. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că omul nu poate fi pe deplin mulţumit atunci când i se împlinesc numai dorinţele trupeşti. Când a fost ispitit de diavol în pustiul Carantaniei şi i-a cerut să prefacă pietrele în pâini, Iisus i-a răspuns acestuia: ”Nu numai cu pâine va trăi omul” ( Matei 4, 4 ). În altă împrejurare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: ”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui” ( Ioan 4, 34 ). Dacă mâncarea Domnului este împlinirea voii Tatălui, iar voia Tatălui este mântuirea noastră, mâncarea Domnului este mântuirea noastră. Această mântuire se realizează vieţuind în Hristos, prin Care viaţa noastră se susţine şi sporeşte.

Niciodată nu trebuie să fim mulţumiţi de noi înşine, ci să tindem a face mai mult, căci starea pe loc în viaţa creştină ortodoxă înseamnă regres. Cine se socoteşte drept şi bun, acela înţepeneşte pe drum, se pietrifică precum s-a făcut stâlp de sare femeia lui Lot care a privit înapoi ( Facere 19, 26 ). Sfântul Apostol Pavel zicea: ”Nu socotesc că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit, ci o urmăresc că doar o voi cuceri” ( Filipeni 3, 12 ). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirma: ”Noi trebuie să flămânzim de mântuirea noastră, să însetăm de voia dumnezeiască. Iar a înseta de mântuirea noastră înseamnă a căuta unirea lui Hristos, prin predarea noastră lui, din iubire”. Numai în Hristos Care s-a întrupat pentru noi avem hrană nesfârşită care ne ridică din toate neputinţele şi ne umple de viaţă fără de sfârşit. Sufletul nostru, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, năzuieşte după Izvorul şi Ziditorul Său: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” ( Psalmul 41, 1-2 ). Un astfel de dor irezistibil după cer l-a avut Sfântul român Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul). Dornic de o viaţă mai desăvârşită, a plecat în anul 1936 de la Mănăstirea Neamţu în Ţara Sfântă. Stabilindu-se la Mănăstirea ”Sfântul Sava”, a trăit ca un înger în trup de muritor, biruind ispitele care veneau de la oameni şi de la diavoli. Ajuns egumen la schitul românesc de la Iordan, virtuţile lui au înflorit în întreaga lor strălucire. Nemulţumit de sine şi dornic de a stabili o intimitate vitală cu Hristos, se retrage la peştera ”Sfânta Ana” din pustia Hozeva unde, prin osteneli aspre, post îndelungat, rugăciune neîncetată şi priveghere atinge nepătimirea şi culmea desăvârşirii. Ştiind dinainte data morţii, moare la 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, iar moasştele sale izvorăsc mireasmă, daruri şi binecuvântări. El, care a făcut din dorul de pustie dor de patria cerească, ne îndeamnă: ”Precum aleargă caprioara/ Grăbindu-se către izvor/ Aşa să alergăm spre Domnul/ Înaripaţi cu sfântul dor”.

Răsplata făgăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos celor ce-L caută cu iubire mistuitoare, adică celor ce caută ”Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” ( Matei 6, 33 ) este saturarea. Această saturare promisă trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor după desăvârşire şi sfinţenie, în viaţa aceasta numai parţial, iar în viaţa viitoare în mod deplin ( conform Matei 19, 29 ). Dacă plăcerile legate de bunurile materiale nu satisfac desăvârşit, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie neîncetată, cum spunea Iisus, la fântâna lui Iacob, către femeia samarineancă: ”Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac” ( Ioan 4, 14 ). Aceasta înseamnă că cel ce se înfruptă din darurile Duhului Sfânt, ”Vistierul bunătăţilor ”, are mulţumire multă aici pe pământ, iar în veşnicie se vor bucura deplin. Acolo, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, ”nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii” ( Apocalipsa 7, 16-17 ).

Fericirea a cincea Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui

Cât timp trăieşte pe pământ, fiinţa omenescă îndură multe şi felurite suferinţe. Unii sunt bolnavi, iar alţii sunt singuri şi părăsiţi. Unii n-au pe nimeni să-i îngrijească şi să-i mângâie. Alţii trăiesc în mare mizerie încât la moartea lor nu se găseşte nimeni să-i îngroape. În astfel de situaţii, creştinul ortodox trebuie să răspundă cu un sentiment de milă şi să acţioneze cu fapte de îndurare. Mila faţă de aproapele este o fiică a iubirii de oameni, căci zice Sfântul Grigorie de Nyssa: ”Mila este împreună pătimirea faţă de cei căzuţi în suferinţă”. Îndurarea creştină ortodoxă izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele ( Matei 22, 36-39 ) şi constă din ajutorarea celor aflaţi în nevoie.

”Binefacerea este ceva măreţ şi dumnezeiesc – ne scria Sfântul Ciprian, – ea este o mare mângâiere a credincioşilor, un adăpost mântuitor, o ancoră a nădejdii. Ea este adevărata şi cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul căreia creştinul dobândeşte har, Îl câştigă pe Hristos ca judecător îndurat”. Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu Cel ”mult-milostiv” ( Psalmul 85, 14 ) şi Îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Tatălui ceresc. Mântuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire mărturisită printr-o totală dăruire de Sine, până la jertfa de pe Cruce. Când îi vedea pe oropsiţii vieţii, le striga: ”Milă Mi-e de popor” şi îndată turna balsamul tămăduitor peste rănile celor suferinzi şi cu o inimă zdrobită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” ( Ioan 15, 12 ). Îndemnându-ne să ascultăm această poruncă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: ”Fă-te celui lipsit dumnezeu, urmând milei lui Dumnezeu”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei ( Matei 11, 28 ; 15, 32 ), ne-a arătat că de felul cum ne vom achita de această datorie atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi ( Matei 5, 7 ) pentru că într-adevăr ”mai fericit este a da decât a lua” ( Fapte 20, 35 ). ”Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” zice un dicton vechi. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” ( Matei 25, 40 ). Această convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins să fie milostiv de la vârsta de zece ani când preotul a spus în predică că cel ce dă săracului pune chiar în mâinile lui Hristos. Mergând acasă îngândurat şi îndoielnic, a văzut pe cineva dând pâine unui sărac zdrenţuros şi în clipa aceea chiar Iisus stătea alături luând în mâinile Sale pâinea şi binecuvântându-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins că tot ce dă săracului dă lui Hristos. Şi mărturiseşte că tot timpul vede chipul lui Hristos stând deasupra capului săracilor. De aceea este cuprins de frică şi face milostenie după putere.

”Chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfânta Biserică în cele şapte fapte ale îndurării sufleteşti. Faptele îndurării trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând ( Matei 25, 35 ); a adăpa pe cel însetat ( Matei 25, 35; 10, 42 ); a îmbrăca pe cel gol ( Matei 25, 36 ; Iacob 2, 15 ) ; a primi în casă pe cel străin ( Matei 25, 35 ); a căuta pe cel bolnav ( Matei 25, 36 ; II Corinteni 1, 4 ); a cerceta pe cel robit ( Matei 25, 36 ); a îngropa pe cel răposat ( Ioan 19, 38 -42 ). Faptele îndurării sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte ( Iacob 5, 20 ); a învăţa pe cel neştiutor ( I Timotei 2, 4 ); a sfătui pe cel îndoielnic ( Fapte 17, 27 ) ; a ne ruga pentru aproapele ( Efeseni 6, 18 ; I Timotei 2, 1 ) ; a mângâia pe cel întristat ( Romani 15, 4 ) ; a răbda pe cei ce ne pricinuiesc necazuri ( Luca 21, 19 ; I Petru 2, 19-21 ); a ierta celor ce ne greşesc ( Matei 6, 12-15 ).

Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni ( Luca 14, 12-14 ). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie ( Matei 6, 2-4 ). Poporul nostru are o zicală plină de înţelepciune: ”Fă binele şi aruncă-l în apă”. Adică, nu calcula folosul ce l-ai putea avea, ajutând pe cineva, ci fă-o dezinteresat, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. Să săvârşim binele cu dărnicie şi cu convingerea că Domnul a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi.

Cea dintâi răsplată pe care ne-o oferă facerea de bine este bucuria inimii ( conform Isaia 58 , 8 ). Cei milostivi primesc în viaţa pământească ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu ( Psalmul 40, 1 ; Tobit 11, 14 ). Pentru milostenia noastră, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne va ierta păcatele, cum spune Sfântul Apostol Petru: ”dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8 ; conform Iacob 5, 20 ). Dacă suntem buni cu semenii noştri vom scăpa de focul iadului fiindcă ”milostenia izbăveşte de la moarte” ( Tobit. 12, 9 ) şi ”mila biruieşte în faţa judecăţii” ( Iacob 2, 13 ). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că noi, creştinii ortodocşi, cu milostenia putem cumpăra raiul, nu doar că acesta ar fi ceva de cumpărat cu bani, ci pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem ce e bine, să ne înavuţim în fapte bune, să fim darnici, să fim cu inima largă, agonisindu-ne bună temelie în veacul viitor, ca să dobândim viaţa veşnică (conform I Timotei 6, 18-19).

Fericirea a şasea Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Inima omului este forul intern sau centrul vital al gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor care stau la baza cuvintelor şi faptelor noastre. O inimă curată este podoaba vieţii noastre duhovniceşti, palat preţios în care domneşte Hristos ( conform Ioan 14, 23 ). De aceea, în aprecierea morală a activităţii creştinului ortodox, Mântuitorul a subliniat însemnătatea celor dinlăuntrul inimii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a oprit nu numai omorul, interzis în Legea Veche, ci şi mânia pentru că ”din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” ( Matei 15, 19 ). De asemenea, a mai spus: ”Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prinosul inimii grăieşte gura lui” ( Luca 6, 45 ). Într-adevăr, poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care răsar păcatele, dar, în acelaşi timp, ele însele constituie păcate grele, atunci când le-am dat consimţământul.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a cunoscut adâncul tainic al fiinţei umane, preţuieşte foarte mult curăţia inimii şi fericeşte pe cei neprihăniţi. Cei curaţi cu inima sunt în primul rând cei nevinovaţi, lipsiţi de vicleşug, ca Natanael ( Ioan 1, 47 ) şi ca pruncii ( Matei 18, 3-4 ). Apoi posedă curăţia inimii aceia care, prin eforturi stăruitoare, au smuls rădăcinile păcatului din fiinţa lor cultivând, în locul acestora, gânduri şi sentimente frumoase. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în general şi cu deosebire a păcatului desfrânării. De multe ori gândurile lumeşti şi îngrijorările excesive, necazurile şi preocupările împiedică inima noastră să vadă lumina poruncilor dumnezeieşti. Fără această lumină viaţa noastră devine tot mai nefericită încât simţim nevoia să ne rugăm cu psalmistul David: ”Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” ( Psalmul 50, 11 ).

Asemănând inima cu ochiul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ”Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” ( Matei 6, 22-23 ). Ochiul este organul vederii pământeşti, iar inima este organul contemplării lui Dumnezeu. După cum numai ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede, tot aşa numai cel cu o inimă curată, neacoperită de ceaţa gândurilor şi a poftelor rele, poate oglindi strălucirea chipului lui Dumnezeu. Când ochiul sufletului e întunecat de păcat, lumina lui nu mai poate fi o călăuză bună vieţii pe calea mântuirii. Curăţind ochiul lăuntric al inimii de bezna patimilor, vom putea creşte de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu, cel mai înalt ideal îmbiat vreodată omului.

Spre acest ţel al sfinţeniei au tins adevăraţii credincioşi, făcând inima lor locaşul lui Hristos, asemenea Sfântului Ignatie Teoforul (m. 107 ). Acesta a trăit pe vremea împăratului Traian şi a fost episcop în Antiohia Siriei. Se spune că el este acel copil pe care Iisus, luându-l în braţe, a spus: ”De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 18, 3 ). Pentru credinţa sa în Hristos a fost dus la Roma spre a fi aruncat la fiarele din circ. În drumul său spre moarte, el avea mereu numele lui Iisus pe buzele sale. Întrebându-l păgânii de ce îşi aminteşte de acest nume, el le-a răspuns că-L mărturisea cu gura pe Acela pe Care totdeauna L-a purtat în inima sa. De aceea Ignatie dorea moartea cu căldură, o aştepta ca pe un moment de culminantă fericire în care să se unească deplin cu Domnul. ”Lăsaţi-mă să fiu mâncat de dinţii fiarelor – zicea el – ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos”. Sosind în amfiteatrul de la Roma, a fost sfâşiat de leii din arenă, rămânând din trupul său doar câteva oase mari şi inima pe care scria numele lui Hristos. Pentru marea lui dragoste din inimă faţă de Domnul i se spune Teoforul, adică ”purtătorul de Dumnezeu”. De aici se vede măreţia omului neprihănit. Bine spunea Sfântul Efrem Sirul: ”Pământul nu poate purta paşii lui Dumnezeu, dar o inimă curată Îl poartă în ea”.

Unde lipseşte curăţia inimii apare războiul lăuntric, corupţia, domină pornirile dobitoceşti asupra duhului, destrăbălarea, divorţurile, criminalitatea, violenţa şi războiul. De aceea, înţeleptul biblic îndeamnă: ”Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea tâşneşte viaţa” ( Proverbe 4, 23 ). Curăţia inimii este condiţia principală a unei fapte cu adevărat creştine, căci din sufletul omenesc îmbunătăţit odrăslesc atâtea lucruri bune: castitatea trupească, evlavia roditoare, eficienţa în muncă şi generozitatea iubitoare. Inima curată e împodobită prin excelenţă cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care constituie izvorul bogat şi curat al tuturor faptelor bune. Puritatea este, totodată, o sursă binecuvântată de sănătate şi înţelepciune, de integritate spirituală şi morală. Oamenii frumoşi, cu privirile senine, cu feţele frumoase şi sângele curat sunt cei care trăiesc potrivit Legii dumnezeieşti, menţinându-şi mintea liberă de orice patimă rea şi inima străină de orice poftă dezordonată şi păcătoasă.

Răsplata celor neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate să-L vadă cu ochii săi pe Dumnezeu în fiinţa sau esenţa Sa, pentru că ”pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” ( Ioan 1, 18 ). Dar Cel nevăzut prin fire se face văzut în făpturile Sale ( conform Romani 1, 20 ) , întocmai ca meşterul care îşi întipăreşte în conştiinţă, în inimă, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: ”Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” ( Ioan 14, 23 ). După cum metalul curăţit de rugină străluceşte la soare şi trimite raze şi scânteieri, tot aşa se întâmplă şi cu omul dinăuntru. În inima curată se oglindeşte lumina cerească a dumnezeirii ( conform Luca 17, 21 ). Însă vederea lui Dumnezeu în viaţa prezenţă nu este deplină fiindcă ”acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” ( I Corinteni 13,12 ) . Proorocia Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu privire la plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia lumii de dincolo. În cartea Apocalipsei citim că drepţii, învrednicindu-se a petrece cu Cel Preaînalt, ”Îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” ( Apocalipsa 22, 3-4 ) .

Fericirea a şaptea Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Prin păcatul neascultării strămoşului Adam ne-am osândit şi ne-am făcut vrăjmaşi lui Dumnezeu, ”fii ai mâniei” ( Efeseni 2, 3 ), pierzându-ne în moarte ( conform Romani 6, 23 ) . Moartea e punctul extrem al stării noastre de înstrăinare şi vrăjmăşie în care ne-am situat faţă de Dumnezeu prin păcat. Dar la ”plinirea vremii” venind în lume Fiul lui Dumnezeu ne-a împăcat cu Tatăl ”desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său” ( Efeseni 2, 15 ) şi ”făcând pace prin sângele Crucii Lui” ( Coloseni 1, 20 ). În noaptea Naşterii Domnului îngerii aduc solia păcii: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” ( Luca 2, 14 ). Noi, creştinii ortodocşi, care ”ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” ( Romani 5, 10 ) , suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, ”pacea noastră” ( Efeseni 2, 14 ). Pacea, întemeiată pe adevăr şi dreptate, trebuie să fie legea noastră de vieţuire.

Toate bunurile pământului nu pot să ne fie plăcute fără pace, pentru că fără aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Pacea oferă condiţiile indispensabile şi prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în vederea prosperităţii şi a fericirii. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe cei ce se străduiesc neîncetat pentru realizarea şi menţinerea păcii ( Matei 5, 9 ). După învăţătura Bisericii Ortodoxe ”făcătorii de pace” sunt, în primul rând, cei ce săvârşesc jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, pentru ca ”pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile noastre şi cugetele noastre întru Hristos Iisus” ( Filipeni 4, 7 ). Biserica este făcătoarea de pace, prin excelenţă, întrucât este fidelă propovăduitoare şi slujitoare a păcii sfinte, rugătoare şi osârduitoare pentru ca să fie pace şi înfrăţire pe pământ. Aproape în toate slujirile ei, ea se roagă ”pentru pacea de sus” , ”pentru pacea a toată lumea”, împărtăşind şi dorind ”pace tuturor”, întru pacea Mirelui ei.

Făcători de pace sunt, de asemenea, toţi cei care iartă pe duşmanii lor şi, prin intervenţii înţelepte şi prin comportare exemplară, contribuie la stingerea certurilor şi conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie. De dragul păcii trebuie să facem unele concesii, ”să ne purtăm sarcinile unii altora” ( Galateni 6, 2 ) , să ne păzim de contrazicerea fără motiv serios şi de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. În această privinţă, Sfântul Apostol Petru îndeamnă: ”Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug ; să se ferească de rău şi să facă bine ; să caute pacea şi s-o urmeze” ( I Petru 3, 10-11 ). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul ortodox iubitor de pace foloseşte toate armele credinţei cu scopul de a rămâne în comuniune frăţească cu semenii săi sau se împacă cu dânşii când s-a aprins mânia, cearta sau războiul. Creştinul ortodox iartă celui ce i-a greşit şi cu bunătatea îl dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce la pace, biruind astfel răul cu binele ( conform Romani 12, 19-21 ).

Făcătorii de pace sunt, pe bună dreptate, consideraţi şi aceia care stabilesc armonia cuvenită între pornirile trupului lor şi voinţa sufletului, prin stăpânirea deplină exercitată de suflet. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit să aducă în suflete liniştea pe care o dă cugetul curat şi uşurat de povara păcatului. Această pace lăuntrică adusă de Iisus Hristos este fiica iubirii şi soră a iertării. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioară care preface pornirile rele din om în forţe binefăcătoare. În acest înţeles scrie Fericitul Augustin: ”Fierbe cineva împotriva ta? Lasă-l să fiarbă! Tu, roagă-te! Urăşte numai febra sufletului său”. Din cele spuse, ca şi din experienţa personală, cunoaştem că pacea este rezultatul unei biruinţe sufleteşti, este o victorie asupra omului împătimit din noi şi se câştigă cu preţul unor mari jertfe.

Despre însemnătatea duhovnicească a păcii lucrătoare ne edifică un minunat exemplu din Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acolo citim că odată, pe când Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga în chilia sa, a auzit un glas din cer zicându-i: ”Macarie, încă n-ai ajuns la măsura virtuţii ca şi cele două femei din cetate”. În dimineaţa următoare, bătrânul pustnic se trezi, îşi luă toiagul şi o porni spre oraşul unde locuiau cele două femei. Ajuns la casa lor, a fost întâmpinat cu bucurie. Apoi le-a rugat să-i spună care este rânduiala vieţii lor, cum au reuşit ca, în lume fiind, să ajungă la desăvârşire. La început ele au refuzat să-i răspundă, dar la stăruinţa pustnicului au răspuns astfel: ”Noi nu ne cunoaştem dintru început. Acum suntem soţiile a doi fraţi. Astăzi se împlinesc cincisprezece ani de când petrecem în aceeaşi casă şi nu ne amintim să ne fi dorit rău una alteia sau să ne fi certat vreodată, ci am trăit în pace şi bună înţelegere până acum. Nu demult am făcut jurământ să nu ne despărţim niciodată şi să nu ne jignim cu nici un cuvânt nesocotit până la moartea noastră”. Auzind aceasta, Sfântul Macarie s-a minunat cum virtutea păcii înalţă pe om la desăvârşire.

Făcătorii de pace împlinesc o lucrare asemănătoare cu cea săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al păcii răul şi duşmănia dintre oameni. De aceea, aceştia primesc de la Domnul o numire harică şi nobilă, asemănătoare cu a lui Hristos, Împăratul păcii întru istorie şi eternitate: ”făcătorii de pace”, ”fiii lui Dumnezeu se vor chema” ( Matei 5, 9 ). Aceasta constituie cea mai înaltă cinste, cea mai mare răsplată la care se asociază, în mod firesc, şi fericirea corespunzătoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, dacă seamănă ură şi vrăjmăşie, dacă trăieşte în certuri şi în război. Pacea lui Dumnezeu odrăsleşte pacea lăuntrică şi amândouă ne dau puterea de a face pace în lume. Noi toţi creştinii ortodocşi avem datoria de a face pace, precum ne porunceşte Sfântul Apostol Pavel: ”Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evrei 12, 14 ).

Fericirea a opta Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor

Noi, oamenii, creştinii ortodocşi suntem făcuţi de Dumnezeu să iubim, să fim iubiţi, să avem parte de bucurie, de pace şi de mângâiere de la semenii noştri. Dar de multe ori se abate asupra noastră prigoana, care izvorăşte din ură, ne loveşte în suflet şi în trup, pricinuieşte suferinţă, necaz şi durere. De asemenea, dacă voim să săvârşim binele, dreptatea şi virtutea în general, ne atragem asupra noastră ura şi pedeapsa celor răi. A spune adevărul este o virtute care cere eroism până la sacrificiu şi mucenicie. A săvârşi dreptatea înseamnă să fii pregătit să primeşti cu răbdare şi cu bărbăţie uneltirile vrăjmaşe ale potrivnicilor dreptăţii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să privim aceste situaţii supărătoare ca pe o binecuvântare şi îi fericeşte pe cei ce au puterea să învingă toate aceste obstacole care stau în calea împlinirii dreptăţii şi a adevărului.

În Fericirea a opta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se adresează celor prigoniţi pentru dreptate. Aici, cuvântul ”dreptate” înseamnă - cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur - dreapta credinţă şi viaţa neprihănită, sfinţenia. Sunt drepţi aceia care duc o viaţă ireproşabilă, împodobită cu fapte bune, aceia care se străduiesc să aibă un nume mai bun şi care tocmai de aceea pot avea o bună mărturie de la cei din jurul lor. Dreptatea trebuie urmărită nu numai în faţa oamenilor care cunosc doar cele din afară, ci mai ales înaintea lui Dumnezeu Care priveşte în inimă. În acest înţeles a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ”De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 20 ). Aşadar, cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor ortodoxă sau pentru virtuţile lor creştine, au suferit din partea semenilor.

Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul patriarhului Iacob şi aproape toţi care, de-a lungul veacurilor, au primit poruncă de la Dumnezeu să combată răul, minciuna şi rătăcirile idoleşti şi să predice adevărul şi dreptatea. Aşa au fost proorocii Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezătorul. Bine spunea Sfântul Apostol Pavel: ”Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne” ( Evrei 11, 35-37 ). Modelul sublim al dreptăţii este Fiul lui Dumnezeu, ce a venit în lume ca ”om al dreptăţii” întru Care nu s-a găsit vicleşug. Nimeni nu L-a vădit de păcat, nici de minciună, nici de vreun rău cât de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepţi i-a mustrat, pe cei sărmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Şi, totuşi, nimeni n-a fost mai urât, mai batjocorit, mai prigonit decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A fost răstignit pe cruce pentru cauza dreptăţii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a proorocit ucenicilor Săi că şi ei vor fi prigoniţi: ”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” ( Ioan 15, 18-19 ). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a numit ”fericiţi” pe toţi aceia care au puterea să sufere batjocuri, prigoane şi chinuri pentru biruinţa dreptăţii, a binelui şi a adevărului în lume. Numărul acestor ”fericiţi”, care au suferit pentru credinţa si dreptatea adusă de Hristos, este nesfârşit. Biserica noastră Ortodoxă îi numeşte martiri sau mucenici. Frumuseţea vieţii lor constă în aceea că au fost atât de legaţi de credinţa în Hristos, încât au mărturisit că de Hristos nu-i poate despărţi ”necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia” ( Romani 8, 35 ). Atitudini asemănătoare au manifestat în multe momente din istoria Bisericii credincioşii ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţa cea dreaptă şi pentru adevărul Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Un exemplu, în această privinţă, îl avem pe Sfântul Mucenic Iachint (m. 108), care era din Cezareea Capadociei şi a trăit pe vremea împăratului Traian. Tânărul, în vârstă de douăzeci de ani, era gardian al camerelor împărăteşti şi, fiind creştin ortodox, se ruga în ascuns, păzind cu sfinţenie legea Evangheliei. Într-o zi de mare praznic păgânesc, fiind de faţă şi împăratul, Iachint a fost pârât de un oştean păgân din aceeaşi gardă că-l văzuse şi îl auzise rugându-se în taină unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Său. Furios că la curtea sa a îndrăznit să calce legile ţării, suveranul a poruncit că tânărul creştin ortodox să fie adus înaintea sa, după care l-a silit să guste din cărnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat şi, cu multă bărbăţie, a mărturisit pe faţă credinţa sa ortodoxă în Hristos. După ce l-au bătut cumplit peste tot trupul, l-au închis în temniţă, unde i s-au dat spre mâncare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos n-a vrut să guste din acestea, ci a rămas postind 40 de zile. Slăbind de foame şi de suferinţă, Iachint şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa dreptăţii, ca dar ceresc pentru osteneală.

Răsplata celor prigoniţi pentru dreptate constă mai întâi din bucuria pe care o simt aceştia. Aşa a simţit-o Sfântul Arhidiacon Ştefan care, în timp ce era omorât cu pietre, ”privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” ( Fapte 7, 55 ). Aşa a simţit-o Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în timp ce era nedreptăţit, exilat şi prigonit, rostea mereu: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” . Cine a ajuns la măsura de a înfrunta liniştit şi bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Împărăţia cerurilor, care este ”dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Prigonirile sunt pietrele preţioase cu care este împodobită în cer cununa sfinţilor. Deci, dacă dorim să fim împreună cu Hristos în veşnicia fericită, atunci trebuie ca, aici, pe pământ, să ne facem părtaşi patimilor Sale. În Urmarea lui Hristos citim: ”Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci, rabdă cu Hristos, de vrei să împărăţeşti cu El”. Starea de dreptate îl face pe om vrednic de a fi numărat în ”ceata drepţilor” care gustă fericirea raiului. Într-adevăr, răsplata deplină pentru cei ce suferă pentru realizarea binelui în lume va fi dată în ceruri. În acest sens, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se roagă: ”Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” ( Ioan 17, 24 ).

Fericirea a noua Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocârî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

În Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credincioşii tuturor veacurilor care ştiu că ”prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” ( Fapte 14, 22 ). De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria: ”Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” ( II Tim. 3, 12 ). În toate generaţiile de creştini ortodocşi a existat pe lângă mucenicia sângelui şi o mucenicie a evlaviei. Dacă prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creştine au încetat de mult, totuşi, chiar în vremea de astăzi, există o pătimire pentru credinţa ortodoxă. Fiindcă, întreaga viaţă a unui creştin ortodox, când e trăită după Evanghelie, este o mucenicie şi o cruce. Într-adevăr, cei ce urmează astăzi calea lui Hristos în credinţa noastră ortodoxă, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi ipocriţi sau ”înapoiaţi”. Mărturisirea lui Hristos în Ortodoxie devine izvor de neînţelegeri şi luări în râs, de ostilităţi şi marginalizări, din partea rătăciţilor sectanţi, ereticilor papistaşi, atei şi alte categorii aflate în întunericul necredinţei. Din toate acestea se vede clar necredinţa şi păgânismul zilelor noastre.

Ura împotriva ucenicilor este ura împotriva Fiului lui Dumnezeu, este dovada că facem parte din Biserica Ortodoxă sau Trupul lui Hristos, Care ne-a spus: ”Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” ( Ioan 15, 20 ). Crucea este punctul de plecare, dar şi substanţa vieţii creştine ortodoxe. Crucea, oricare ar fi ea: boală, moarte, prigoană, ura celor răi, eşec, sărăcie, este o dovadă că aparţii lui Hristos, că eşti fratele Lui, că porţi haina Lui mohorâtă ce I s-a dat când era dus la moarte. Creştinul ortodox înţelept ştie că este dator să suporte cu inima voioasă ocara pentru credinţă, cum ne încurajează Sfântul Apostol Iacob: ”Drept mare bucurie să socotiţi, fraţilor, feluritele ispite în care cădeţi ... ca să fiţi desăvârşiţi” ( Iacob 1, 2-4 ). Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe toţi aceia care vor suferi ocări, prigoniri şi chiar moarte din cauza credinţei în El şi din cauza predicării Evangheliei în lume. Prin suferinţele lor, creştinii ortodocşi au prilejul să-L preamărească pe Domnul şi să experieze mângâierile speciale ale prezenţei Sale.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: ”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” ( Matei 10, 28 ). Un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos priveşte suferinţa sa personală ca o semnătură, ca un semn dumnezeiesc ce se află pe calea care duce la cer. Aşa au privit suferinţa martirii creştinismului ortodox care constituie pentru noi ”pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare” ( Iacob 5, 10 ). Ei au mers spre temniţe întunecoase, spre spânzurători şi spre ruguri cu zâmbetul pe buze, şi coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flămânzi, cântând psalmi şi imne de preamărire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Ortodoxă pomeneşte ziua morţii sfinţilor mucenici ca o zi de biruinţă şi de bucurie. Noi ne asemănăm acestora atunci când răbdăm în linişte clevetirile şi derâderile pentru pricina că ne rugăm şi postim, ne spovedim la preotul duhovnic şi participăm în mod frecvent la slujbele bisericeşti în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această răbdare va fi primită de Dumnezeu ”ca o jertfă de sânge”, fiindcă Hristos, prin sângele Său, a sfinţit toate ”crucile” ucenicilor Săi.

Dacă pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos crucea a fost marea ascultare prin care a reparat marea neascultare a oamenilor, pentru noi creştinii ortodocşi de astăzi, acceptarea crucii înseamnă primirea voinţei lui Dumnezeu, contrară proiectului nostru de fericire pământească. Numai privind la crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este dovada supremă a iubirii, se poate înţelege crucea şi se poate obţine forţa de a o purta. Se înşală acei creştini care cred că pot trăi pe pământ fără obstacole şi lupte, că se pot mântui fără suferinţă şi cruce. Numai crucea îi maturizează pe oameni, aşa cum tăierea mlădiţelor face via roditoare. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă. Dumnezeu vă ia ca pe nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” ( Evrei 12, 6-7, 11 ). Aceste cuvinte ne încurajează să primim crucile cu cunoştinţa că prin ele ne exprimăm fidelitatea faţă de Hristos Dumnezeul nostru, Care prin Cruce a adus bucurie la toată lumea.

De obicei, când vin crucile, suntem ispitiţi să-L întrebăm pe Dumnezeu: ”De ce, Doamne ?”. Şi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu că le îngăduie, sau ne plângem că sunt prea grele. În schimb, Dumnezeu ni le face pe măsură, aşa cum este bine ilustrat în următoarea istorioară. Se povesteşte că un om se plângea mereu Domnului că crucea sa este insuportabilă. Atunci Domnul îi permite să meargă într-o mare fabrică de cruci şi să-şi aleagă una mai puţin grea. Omul s-a dus şi, încercându-le la rând pe toate, n-a găsit nici una mai uşor de purtat. Atunci şi-a dat seama că tot a lui, cea de la început, i se potrivea mai bine. De aici rezultă că tot ce vine de la Dumnezeu trebuie să primim cu supunere, Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ”ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o putem răbda” ( I Corinteni 10, 13 ). Suferinţa noastră unită cu a lui Hristos ne purifică şi ne aduce imense binecuvântări.

Cei care poartă crucea în duhul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu supunerea Lui, cu blândeţea Lui, cu sfânta Lui răbdare, vor primi mare răsplată de la El, Care a spus: ”Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” ( Matei 5, 12 ). Când primim suferinţa ”ca venind din mâna lui Dumnezeu”, atunci necazul se transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, harul lui Hristos ne întăreşte inima, lin, neobservat, cum înviorează roua o floare veştejită. Cine este convins că după luptă se dă cunună, e întărit în chinuri şi mângâiat când e dat morţii, putând striga cu Sfântul Apostol Pavel: ”Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” ( II Corinteni 7, 4 ). Încercările şi nedreptăţile de orice fel, primite în veacul de acum cu răbdare, ne deschid raiul cel preafrumos şi ne arvunesc ”slava veşnică covârşitoare” ( II Corinteni 4, 17 ). Cortegiul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel preamărit îl formează săracii, flămânzii, asupriţii pentru dreptate şi toţi purtătorii crucii. Conştienţi de aceasta, adevăraţii creştini ortodocşi se bucură când sunt încercaţi, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ”Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţile lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la descoperirea slavei Sale cu veselie să vă bucuraţi. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” ( I Petru 4, 13-14 ).


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Blog Status

    Vizitatori:111.501
    Insemnari:16
    Comentarii:0

    Arhiva

    Blogarama - The Blog Directory
    † Fi-vor închinate aceste pagini Ţie, Doamne, ca să trăiesc după ce mor †
    † Mulţumesc Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi unui vas slab şi neputincios cum sunt, să slujească Bisericii Ortodoxe Române †
    † Slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântările Sale †
    Copyright © 2007
    ® Toate drepturile rezervate
    Mărturisitor Ortodox
    Pentru propuneri, sugestii, trimiteţi e-mail: marturisitorortodox@yahoo.com BlogCatalog.roDirectory of Religion Blogsblog search directory
    Vă puteţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor, puteţi fi alături de noi, dând dublu click direct pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

    Blog Flux Pinger - reliable ping service.
    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare