Sambata, Mai 19, 2007, 11:41 PM 

Falsificarea Sfintei Scripturi facuta de papa Ioan Paul al II-lea
     media: 4.63 din 22 voturi

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea .

A omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.



Mărturisitor Ortodox



În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor"(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi".

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă".

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: "Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie." ("Succesiunea apostolică", Preot Prof. Liviu Stan, revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" şi "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat - tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare". Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin" .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post" :

"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii ". David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. "

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O "personalitate de marcă" a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: "cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid" (în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme").

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor" (în "Catholic Family News"). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi "o misiune universală în lumea întreagă".

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze "acelaşi plan universal al mântuirii".

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui" .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: "O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? "(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine". Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare" . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte"- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea." (Articolul1) Şi încă: "Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele." (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…" Şi mai mult: "Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile". Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi". Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai", de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism" . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii" .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea "Subminarea Bisericii Catolice", că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer" sau "The National Review"). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995, găsim următoarea menţiune: "Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian".

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

"Istoria Bisericească Universală", Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

"Rugăciune şi Lumină Mistică", Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

"Distrugerea Bisericii Romano-catolice", în Revista "Francmasoneria", paginile 49-51, nr. 1, 1999.

"Ortodoxie şi Ecumenism", Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

"Cine atacă Biserica Romano-catolică?" articol Internet, "Romanian Historical Studies".

Revista "Studii Teologice", nr. 5-6, 1955.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Vineri, Mai 18, 2007, 08:25 PM 

Prin tacere, il tradam pe Dumnezeu
     media: 4.27 din 11 voturi

PRIN TĂCERE ÎL TRĂDĂM PE DUMNEZEU

CEA MAI TRISTĂ ETAPĂ DIN ISTORIA LUMII : ANIMALIZAREA

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune


Mărturisitor Ortodox


Ca simplu creştin ortodox român mă întreb de ce românii preferă tăcerea când e vorba să-şi afle identitatea, religia, istoria, chiar limba strămoşească. Urmărind istoria poporului român de-a lungul veacurilor, constatăm că românii au rămas după inimă tot români în majoritate, deşi au suportat sute de ani jugul popoarelor migratoare sau a unor superputeri vremelnice.

Astăzi, din păcate, se constată că în urma presiunii exercitate de “imperiul mass-media”, românii încep a nu mai fi români. Dacă după al doilea război mondial s-a efectuat experimentarea forţată a comunismului de către organizaţiile iudeo-masonice asupra câtorva popoare, experiment care nu a dus la nivelarea conştiinţei acestora cum se dorea de altfel, astăzi se derulează cel mai feroce, mai viclean şi mai subtil experiment de reeducare a oamenilor, de spălare a creierelor, de zombare a popoarelor, de transformare a acestora în mase de dobitoace dirijate prin sugestie şi dezinformare, utilizându-se marele instrument mass media.

Şi ne întrebăm cum arată un zombi uman, desigur, o persoană care-şi ignoră total istoria neamului său, folclorul, tradiţiile, credinţa ortodoxă strămoşească, un om care “trăieşte clipa” adică are ca scop al vieţii sale să-şi satisfacă toate poftele culinare, sexuale, toate hobby-urile cu grijă sugerate de puterile oculte prin mass-media; adică un om-animal care trăieşte şi gândeşte animalic la nivel strict material, fără idealuri superioare, fără principii creştin-ortodoxe, neştiind sau ignorând total ideea, convingerea scopul vieţii fiecărui om pe pământ este mântuirea prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea omului se face prin conlucrarea tainică între om, care doreşte şi se străduieşte să trăiască Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiecare zi, şi Dumnezeu, care-i dă putere omului de a împlini practic poruncile evanghelice.

Astăzi din nefericire, asistăm la cea mai tristă etapă din istoria lumii – animalizarea; e adevărat, în condiţii umane demne de admiraţie, dar scopul este traiul material foarte bun şi nicidecum înnobilarea sufletului uman printr-o viaţă spirituală întru Hristos.

Şi poate mă veţi contrazice că nu e aşa, dar să privim un pic la popoarele din Occidentul super-civilizat:

Oare nu aici se practică şi se susţin în public drepturile aşa-ziselor minorităţi sexuale, care de fapt sunt boli psihice grave şi în acelaşi timp păcate groaznice înaintea Bunului Dumnezeu ?

Oare nu în Occident s-a conceput comunismul (Germania, Marea Britanie ) dar s-a aplicat în Europa de Est ?

Oare nu în Occident s-au distrus tradiţiile, folclorul şi occidentalii de astăzi nu-şi mai cunosc rădăcinile, strămoşii, şi nici nu-i mai interesează ?

Oare nu în Occident s-au produs drogurile şi SIDA care mai apoi au fost exportate în toată lumea ?

Oare nu din Occident s-a început distrugerea credinţei în Hristos prin apariţia catolicismului eretic şi din acesta a tuturor cultelor sectante protestante şi neoprotestante?

Oare nu din Occident s-au organizat distrugătoarele cruciade care au demolat mănăstirile şi bisericile ortodoxe din Serbia, Grecia, Muntele Athos şi tot imperiul bizantin, silind credincioşii ortodocşi să se închine înşelatului papă eretic?

Oare nu în Occident şi astăzi se planifică reorganizarea popoarelor, îndobitocirea şi manipularea acestora, adică a noastră, a tuturor ?

Oare nu din Occident ni s-a impus demolarea industriei şi agriculturii deoarece Occidentul oferă o supraproducţie la toate nivelele şi are nevoie de piaţă de desfacere, forţă de muncă şi materii prime ieftine pentru a-şi menţine luxosul nivel de trai?

Oare nu Occidentul a dezvoltat NATO, această superputere militară prin care terorizează toată planeta, impunând propria demo(no)craţie (adică propriul interes) şi nicidecum nu urmăreşte bunăstarea celorlalte popoare?

Oare nu Occidentul sub pretextul drepturilor minorităţilor desfiinţează ţări (Iugoslavia, Cehoslovacia) şi pe altele le demolează (Serbia, Afganistan, Irak)?

Oare nu în Occident s-au produs doctrinele New Age şi Noua Ordine Mondială de către iudeo-masonii sionişti, doctrine prin care se urmăreşte transformarea planetei într-un imens lagăr în aparenţă cu faţă umană, dar în care libertatea de expresie, libertatea de manifestare, cât şi libertatea religioasă vor fi de-a dreptul interzise şi chiar sancţionate penal utilizându-se în acest scop toate organizaţiile internaţionale civile şi militare, create tot de aceştia?

Oare nu în acest Occident super-civilizat întâlnim o Sahară spirituală înspăimântătoare, produs al îngâmfatelor pseudo-biserici creştine catolică, protestante şi neoprotestante?

În această Sahară spirituală înspăimântătoare, popoarele occidentale nu mai găsesc o viaţă spirituală reală deoarece în aceste pseudo-biserici nu lucrează harul Sfântului Duh Dumnezeu, datorită ereziilor dogmatice şi secularizării creştinismului, constatându-se o cădere spirituală de proporţii prin faptul că un număr tot mai mare de occidentali se convertesc la religii păgâne ca în mahomedanism, budism, hinduism etc., când de fapt unica şansă a Occidentului de a se redresa spiritual este Credinţa Ortodoxă pe care ei o ridiculizează mai ales la nivel oficial. Iată ce a produs civilizaţia şi progresul material occidental.

Acest fel de civilizaţie spirituală dorim noi românii? Un trai material foarte bun, într-o lume animalizată şi fără Dumnezeu?

Spuneam că românii încep a nu mai semăna a români ci a occidentali aiuriţi, animalizaţi, inculţi şi des-creştinaţi. Aceasta vrem noi românii?

Pentru a nu ajunge aşa tot românul trebuie întâi de toate să fie Creştin Ortodox cu viaţa şi cu credinţa, în al doilea rând trebuie să-şi practice datinile strămoşeşti (sărbătorile şi folclorul) concomitent cu respingerea kitsch-ului de orice fel (muzica ţigănească şi disco, îmbrăcămintea, gesturile şi mentalitatea de turmă), în al treilea rând să se autoeduce prin cunoaşterea istoriei românilor, a culturii vechi româneşti, a istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a vieţilor sfinţilor, a literaturii româneşti, a metodelor de manipulare a maselor şi a politicii internaţionale. Iar în al patrulea rând, tot românul să nu se mai lase manipulat, reeducat şi transformat în zombi prin intermediul mass-media, ci să caute să-şi păstreze demnitatea şi personalitatea, credinţa ortodoxă şi o viaţă spirituală autentic ortodoxă.

Pentru a realiza aceste idealuri este nevoie de curaj, de bărbăţie, este nevoie de a sparge frica din noi, cât şi frica de represiune ce vine din exterior. Este nevoie de a nu ne mai preface că nu vedem, de a spune faptelor pe nume, de a ne manifesta public opoziţia faţă de ecumenism şi idolul umanist, faţă de abuzuri, de corupţie, faţă de incompetenţă şi amatorism, este nevoie de a ne manifesta ca oamenii vii, cu personalitate, care există real iară nu virtual, este nevoie de a ne manifesta ca un popor vechi (nu învechit) cu istorie veche, cu o cultură originală şi nobilă, cu o credinţă ortodoxă strămoşească la fel de veche şi adevărată.

Din nefericire, se constată un fenomen trist, ruptura dintre generaţii, bătrânii desconsideră tineretul şi s-au retras într-o carapace a tăcerii, a resemnării. Dacă suntem atenţi la popoarele puternice, dintotdeauna bătrânii şi-au reeducat tinerii să-şi păstreze identitatea, cultura, tradiţiile, personalitatea, credinţa strămoşească şi unitatea. La noi această educaţie nu prea se face, ba mai rău, se tace, se tace când vin occidentalii şi evreii zicând că noi românii suntem un popor de adunătură de migratori (deşi ei sunt aşa), se tace când canoanele Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei sunt anulate sau distruse de unii ierarhi masoni ecumenişti, ’’ortodocşi’’ ce şi-au făcut studiile ’’teologice’’ la universităţi ale sectanţilor protestanţi şi a ereticilor catolici în străinătate, se tace când istoria modernă a românilor este falsificată în mod grosolan, se tace când noi românii suntem acuzaţi de maghiari şi evrei că am fi un popor de criminali, că am ucis, deşi ungurii au ucis şi au exterminat români din Transilvania, deşi românii i-au primit pe evrei pentru a vieţui în România şi i-au protejat în perioada holocaustului evreiesc, se tace când unii din mai marii Bisericii Ortodoxe folosesc în mod abuziv Biserica ca monedă de schimb politică, uitând că de la Dumnezeu li s-a dat această putere cu scopul de a fi păzitori, păstrători şi continuatori ai unicei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, călcând în picioare adevărul de credinţă bimilenară şi pe toţi sfinţii ortodocşi care au mărturisit-o pe aceasta, încercând să transforme Ortodoxia într-o filosofie la fel de ieftină ca şi pseudo-bisericile occidentale.

De ce tac bătrânii? Când România este demolată încetişor sub ochii noştri, pentru a fi reorganizată sub patronaj occidental iară nu românesc, când Biserica Ortodoxă Română este încetişor şi diplomatic atrasă către Occidentul eretic şi secularizat, cu concursul (trădarea) unor arhierei ortodocşi români pentru a o transforma într-o Biserică apostată (eretică, căzută din dreapta credinţă) şi anexă a bisericilor eretice occidentale.

Sfântul Grigorie Teologul spunea că “prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”, şi nu greşea căci Însăşi Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne spune: “oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 10-32; 33). Şi “…veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 8, 32). Deci de ce tac bătrânii? Când ei sunt mărturii vii ale poporului român şi martori ai istoriei adevărate. De ce tac marii trăitori ai Ortodoxiei româneşti, când sub ochii lor se repetă grozăvia uniaţiei de la anul 1700, dar într-o variantă “euromodernizată”, diplomatică, fără tunurile generalului Bucow, dar sub perspectiva tunurilor NATO ?

Tăcerea produce resemnare, confuzie şi chiar distrugere, tăcerea încurajează adversarul, tăcerea trădează. Cum oare să spunem că bine fac unii din arhipăstorii noştri ortodocşi când zic despre catolici că e bună şi credinţa lor şi preoţia lor şi tainele lor, când de fapt Sfinţii ortodocşi ca Marcu al Efesului, Fotie al Constantinopolului, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, Ioan de Kronstadt, Serafim de Sarov, Ignatie Briancianinov, sfinţii mucenici athoniţi ucişi de cruciaţi pentru că nu au vrut să se închine papei eretic, cât şi sfinţii români ca Nicodim de la Tismana, Ioan Iacob Hozevitul, Paisie de la Neamţ, Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi mulţi alţii ca ei, au mărturisit cu scrierile şi cu însăşi viaţa lor despre credinţa catolică că este erezie, este înşelare demonică, că datorită deformării dogmei Sfintei Treimi prin conceptul Filioque, ei săvârşesc păcat împotriva Sfântului Duh Dumnezeu, după cum chiar Mântuitorul Hristos ne spune: “De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 12, 31) ?

Cine sunt sfinţii aceştia pomeniţi mai sus?

Nu sunt oamenii lui Dumnezeu pe pământ şi nu i-a preamărit Dumnezeu dăruindu-le trup nestricăcios bineplăcut şi bineînmiresmat, arătând prin aceasta că viaţa lor şi ceea ce aceştia au lăsat scris ca învăţături sunt de la Dumnezeu, adică prin gura lor nu ei au vorbit, ci chiar Sfântul Duh Dumnezeu?

Deci dacă Sfântul Duh a vorbit prin sfinţi şi ne-au lăsat mărturii şi învăţături clare despre credinţa ortodoxă şi despre erezia catolică, neascultând de sfinţi, de fapt, nu ascultăm de Sfântul Duh Dumnezeu care a vorbit prin ei şi astfel ne luăm singuri osândă, după cum ne arată Mântuitorul Hristos: “Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 12, 32)

Aşadar, aplaudând europolitica de uniaţie bisericească, oare nu-i călcăm în picioare pe sfinţi, oare nu ignorăm pe Sfântul Duh, oare nu-l răstignim din nou pe Hristos? De ce să tăcem şi noi, de ce să ne prefacem că totul e bine şi frumos, când sub ochii noştri se fac preparativele de apostazie a Bisericii Ortodoxe Române ?

Dacă clasa politică română, datorită lipsei de credinţă ortodoxă şi lipsei de cultură ortodoxă religioasă, impune Bisericii Ortodoxe Române acest compromis religios pe care vicleanul papă eretic îl cere în mod elegant dar ultimativ (cum a făcut-o şi cu Biserica Sârbă care l-a refuzat categoric şi drept răsplată a fost demolată de avioanele NATO), totuşi mai marii noştri arhierei să-şi amintească că Iisus Hristos le-a dat puterea şi scaunul apostolesc al arhieriei şi că sunt datori să apere Biserica Ortodoxă Română cu preţul vieţii lor, de orice erezie şi compromis ce ar putea afecta în vreun fel credinţa ortodoxă. Şi încă să-şi mai amintească de mitropolitul Irineu Mihălcescu care dându-şi seama de înşelarea masoneriei şi a ecumenismului, s-a retras din aceste mişcări şi le-a denunţat public în cartea “Teologia luptătoare”, să-şi amintească cum patriarhul Iustinian Marina a refuzat politicos invitaţia papei la reconciliere, trimiţându-i acestuia competenta lucrare despre insuficienţele catolice.

Şi având în vedere că Biserica Ortodoxă e mai presus decât orice organizaţie pământească şi că arhiereul ortodox e mai presus de orice titlu sau grad masonic şi decât orice funcţie sau titlu lumesc, cu atât mai mult arhiereii ortodocşi sunt datori să apere credinţa ortodoxă şi noi, creştinii ortodocşi, să apărăm şi să mărturisim credinţa ortodoxă chiar cu preţul vieţii noastre.

De vom tăcea îl trădăm pe Dumnezeu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe sfinţi şi pe noi înşine. Prin tăcere renunţăm singuri la viaţa veşnică, ne condamnăm la ruşine şi coşmar.

Bunule Doamne, Iisuse Hristoase, luminează cugetele noastre şi ne îndrumă paşii spre valorile Ortodoxiei, învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să luptăm împreună pentru a avea toţi cugetul curat, în învăţătura scrisă şi în trăirea practică religioasă a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei !

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, tuturor!


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Vineri, Mai 18, 2007, 03:34 PM 

Explicarea Crezului, simbolul credintei noastre ortodoxe
     media: 4.54 din 11 voturi

EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi


Mărturisitor Ortodox


• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •

Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?

Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.

Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele "... Şi în Sfântul Duh ...", a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.

Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul "Crez" vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot "eu cred", de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.

EU CRED - aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în "The Faith of Chosen People", by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.

De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.

EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.

EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu - Izvorul a toată iubirea - pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.

EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.

EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.

Crezul - Simbolul credinţei noastre ortodoxe

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Cred într-Unul Dumnezeu

Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.

Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.

Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.

Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieşirea - A doua carte a lui Moise - 20, 2-3).

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului "şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului - aprinse fiecare în parte!

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus "Cred într-un Dumnezeu".

Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.

Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.

Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.

Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli - şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: "Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta... meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere..." (Faptele Sfinţilor Apostoli - 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.

Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.

Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena "duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli" (Faptele Sfinţilor Apostoli - 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India - idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.

Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.

"Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine", porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.

A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute

Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.

El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil - comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.

Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: "Tată al cui ?" şi "în ce moment a devenit El Tatăl ?" El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul - născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul "când ?" De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un "când", deoarece în El nu există ciclu temporal.

Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.

Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole - nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau "Atotputernicul", "Jude­cătorul", "Preaînaltul", "Regele", "Domn al mulţimilor", dar niciodată nu foloseau dulcele nume de "Tată".

Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele "Avva Părinte" (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel - 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel - 8, 14-16).

Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: "Deci voi aşa vă rugaţi: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi "Ta­tăl nostru".

Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt "Tată". Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu "Tatăl nostru!". De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: "Tată! ".

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tată", apoi "Atotputernic" şi "Făcător". Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit "şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.

Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: "Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?" Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?

Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. "Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru" spune Fiul lui Dum­nezeu" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 10, 29). "Şi păr din capul vostru nu va pieri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca - 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.

Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru - Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute "...în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut" (Psalmii - 113, 11). Prin cuvintele "în cer" sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele "pe pământ" ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.

Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.

De aceea, când auziţi spunându-se "Creato­rul a creat tot ceea ce este creat", nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.

Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente - pământ, apă, foc şi aer - stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.

Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare - toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?

Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: "Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor" (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul - 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh "până la al trei­lea cer...", "a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască" (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.

Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi - doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat - El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.

Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.

Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

(vor fi adăugate şi alte extrase din meditaţiile Sfântului Nicolae Velimirovici)

Joi, Mai 17, 2007, 11:09 PM 

Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe
     media: 4.45 din 27 voturi

SFINTELE TAINE ALE BISERICII ORTODOXE


Mărturisitor Ortodox


Tainele au fost instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Harul divin, pierdut prin păcatul lui Adam, a fost redobândit şi dăruit oamenilor prin jertfa pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17)

Această putere sau energie care izvorăşte din jertfa de pe cruce, care îi îndreptează şi îi sfinţeşte pe credincioşii ortodocşi, nu lucrează în mod nemijlocit asupra acestora, ci este legată de anumite semne şi lucrări văzute.

Sfintele Taine sunt purtătoarele şi transmiţătoarele harului divin în mod real.

• Fiinţa Tainelor

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici Ortodoxe, prin care celor ce le primesc se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt.

Tainele au o funcţie unificatoare a credincioşilor în Hristos şi în Biserica Ortodoxă.

Tainele au fost instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos:

„…iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17)

Sfinţii Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1; I Petru 4, 10)

Partea văzută :

Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserica Ortodoxă pentru săvârşirea ei, cuprinzând:

Materia ;

Actele făcute ;

Cuvintele rostite de săvârşitor;

Partea nevăzută :

Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc ;

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor.

Taina, deşi e rânduită de Biserica Ortodoxă, este expresia voinţei Întemeietorului Tainelor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lucrează nemijlocit în Biserica Sa Ortodoxă prin Duhul Sfânt, deci partea văzută lucrează în Taină nu de la sine şi prin sine, ci prin prezenţa Duhului Sfânt, în conformitate cu voinţa Celui ce le-a instituit.

La fiecare Taină există un săvârşitor şi un primitor.

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului deoarece principalul şi adevăratul săvârşitor este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

• Necesitatea Tainelor •

Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod real.

Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor ortodocşi.

• Numărul Tainelor •

Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna numărul de şapte Taine.

Sfânta Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte.

Sfânta Tradiţie nu precizează numărul Tainelor – la început noţiunea de Taină în sens restrâns nu este precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.

Prima precizare a numărului Tainelor apare în anul 1274 în Mărturisirea de credinţă prezentată de împăratul bizantin Mihai Paleologul la Sinodul unionist de la Lyon.

• Sfânta Taină a Botezului •

Sfânta Taină prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci, fiind renăscut spre o viaţă nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa crucii, devenind membru al Bisericii Ortodoxe.

Alte numiri în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie:

Baia naşterii a doua, naştere de sus, baie mântuitoare, scăldătoare sfântă, izvor sfânt, renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.

Instituirea : înainte de Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28, 19)

Materia : este apa naturală, curată, iar din Tradiţie s-a moştenit ca ea să fie sfinţită.

Formula : „Botează-se robul lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”

Săvârşitorul : este preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.

Primitorii : sunt toţi cei nebotezaţi care voiesc să se curăţească de păcatul strămoşesc.

Botezul sângelui : moartea martirică pentru credinţa în Hristos suferită de o persoană nebotezată.

Botezul dorinţei : dorinţa arzătoare a unui om nebotezat de a deveni membru al Bisericii Ortodoxe a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreunată cu pocăinţă, evlavie şi viaţă virtuoasă. Dacă un om nu poate primi Botezul dintr-o cauză pe care n-o poate înlătura, acesta se socoteşte a fi botezat cu Botezul dorinţei.

• Sfânta Taină a Mirului •

Sfântul Mir sau Mirungerea este Taina prin care noul botezat, îndată după Botez, primeşte harul Duhului Sfânt spre a se întări şi spori în noua viaţă dobândită după botez.

Alte numiri:

Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire.

„Taină a punerii mâinilor” – modul în care se administra la început de Sfinţii Apostoli.

Harul primit prin Taina Sfântului Mir este necesar creşterii şi desăvârşirii moral-spirituale a celui renăscut prin Botez.

Instituirea : nu se cunoaşte momentul instituirii dar câteva fragmente vorbesc despre importanţa acestei Taine:

„Iar cel ce ne întăreşte pe noi … şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 21-22)

„Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30)

Materia : este mirul sfinţit, care se sfinţeşte de Patriarhul fiecărei Biserici Autocefale, înconjurat de tot soborul ierarhilor în funcţiune, în Joia Patimilor.

Formula : „Pecetea darului Duhului Sfânt” .

Săvârşitorul : este preotul sau episcopul hirotonit canonic.

Primitorul : este creştinul care a primit botezul. Biserica Ortodoxă administrează Taina Sfântului Mir îndată după Botez.

• Sfânta Taină a Euharistiei •

Numele vine de la cuvântul grecesc eucaristia = mulţumire – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune.

Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.

Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul ortodox primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însăşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.

Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii:

„căci o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17)

Alte numiri:

Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Paharul vieţii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură …

Instituire: Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând:

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi…” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22; Luca 22, 10)

„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19)

Materia : este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită iar vinul de asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă.

Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.

Formula : „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în paharul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.

Primitorii : sunt toţi creştinii care nu s-au despărţit sau n-au fost excluşi din Biserica Ortodoxă şi care s-au pregătit pentru primirea Sfintei Euharistii prin Taina Pocăinţei.

Efecte :

Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56)

Curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice.

Garanţia învierii şi a nemuririi.

• Sfânta Taină a Mărturisirii •

Pocăinţa este Taina prin care creştinul ortodox, pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic ortodox, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică.

Instituirea :

„Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18)

„Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)

Formula : „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (sau fiică)… şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Efecte :

Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu.

Uşurare sufletească şi apropiere de Dumnezeu.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.

Primitorii : sunt toţi creştinii care s-au despărţit de Hristos prin săvârşirea unor păcate mai mult sau mai puţin grele.

• Sfânta Taină a Preoţiei •

Taina prin care o persoană e consacrată în scopul de a săvârşi toate celelalte Taine, ca reprezentant văzut al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor.

Preoţia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Efecte :

Împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a fost sfinţit.

Imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.

Instituirea: Taina a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când arătându-Se Apostolilor, le-a zis:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Formula : „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele lipsite le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (Numele) în diacon, preot, episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.

Săvârşitorul : acestei Taine este numai episcopul.

Primitorul : Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens.

Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.

• Sfânta Taină a Nunţii •

Nunta este Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.

Efectele : acestei Taine sunt transformarea legăturii dintre cei doi soţi în una asemănătoare celei dintre Hristos şi Biserica Ortodoxă.

Săvârşitorul : este episcopul sau preotul care reprezintă în mod vizibil pe Hristos.

Primitorii : Tainei sunt doi creştini ortodocşi de sex diferit, necăsătoriţi, care nu se află într-un grad de rudenie apropiată.

Formula : „Se cunună robul lui Dumnezeu (Numele) cu roaba lui Dumnezeu (Numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Însuşiri speciale : unitatea şi indisolubilitatea.

• Sfânta Taină a Maslului •

Maslul sau Eleoungerea este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.

Dovezi :

„Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6, 12-13)

„De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15)

Materia : este untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.

Formula : este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”.

Săvârşitorii : sunt preoţii Bisericii Ortodoxe, aşadar nu un singur preot. În practică, Biserica Ortodoxă a stabilit ca Maslul să fie săvârşit de şapte preoţi.

Primitorii : sunt credincioşi bolnavi, indiferent de felul şi gravitatea bolii.

Efectele :

Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti ;

Iertarea păcatelor.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Joi, Mai 17, 2007, 10:54 PM 

Am fost cuprins de iubire pentru toata zidirea lui Dumnezeu
     media: 5.00 din 6 voturi

AM FOST CUPRINS DE IUBIRE PENTRU TOATĂ ZIDIREA LUI DUMNEZEU


Mărturisitor Ortodox


Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele …

Mărturisirea Sfântului Siluan,

în Mânăstirea ”Sfântul Pantelimon”,

Muntele Athos, Grecia

Inima mea tânjeşte după Domnul şi-l caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut ? Tu m-ai găsit, Tu, mai întâi. Tu mi-ai dat să trăiesc dulceaţa Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi durerea mea. Dar cu smerenie rog îndurarea Ta : revarsă asupra păcătosului ce sunt, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui îndeamnă mintea mea să caute din nou milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale ca să nu pierd din nou harul Tău, şi să nu mă tângui ca Adam care plângea după Dumnezeu şi Raiul cel pierdut.

• În primul an al vieţii mele în mânăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Sfântul Duh. Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi l-a dat prin milostivirea Sa. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul din dragoste de oameni. Duhul lui Hristos pe Care mi l-a dat Domnul vrea mântuirea tuturor, doreşte ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului Raiul : la fel îl va da oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertarea dar încă şi Duhul Lui. Şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ? Şi cine ar putea tâlcui milostivirea Sa ? Fraţii mei, în genunchi vă rog : credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu. Duhul Sfânt este Iubire şi această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinţilor care sunt în cer, şi acelaşi Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu o poate tâlcui în cuvinte. El este nesfârşit de blând şi smerit, şi atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele, devine el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam când a fost izgonit din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea gemetele lui; lacrimile lui erau pline de amara întristare şi a plâns ani mulţi.

• Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu şi l-a pierdut, însetează după Dumnezeu şi spune : "Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi".

Doamne al milei caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te descoperi slugilor Tale.

Doamne, toate popoarele sunt lucrul mâinilor tale. Întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca sa cunoască toate iubirea Ta.

Popoare ale pământului! Să chemăm pe Domnul şi rugăciunea noastră va fi auzită, căci Domnul se bucură de căinţa oamenilor; toate Puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu…

• Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa, pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult ne iubeşte. Dar dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă se şi bucură de întoarcerea păcătosului.

"Tu ai atras la Tine sufletele Sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite. Mintea Sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi ea se avântă spre Tine, Lumina şi Bucuria noastră. Inima Sfinţilor Tăi s-a întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te poate uita nici măcar o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt." "Doamne, binevoieşte să ne dai darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava ta şi să trăim în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să domnească numai iubirea."

Ah, dacă am şti cum iubeşte Prea Sfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cum compătimeşte şi suferă pentru cei ce nu se căiesc!

• Altă dată, de Paşti, mergeam de la poarta principală a mânăstirii şi văd venind în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţa veselă - harul dumnezeiesc veseleşte pe copii. Aveam un ou şi i l-am dat. Lucrul acesta i-a făcut multă plăcere şi îndată a alergat spre tatăl lui să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o uşoară bucurie. Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu.

• "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa vie. Veniţi şi învăţaţi că eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi ca nici măcar una din oile mele să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută peste tot. Veniţi, deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea mea pentru voi M-a făcut să vin pe pământ şi am îndurat totul pentru mântuirea voastră. Vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe muntele Tabor: "Doamne, bine este nouă să fim aici împreună cu Tine!".

• Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta varsă lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: "Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului". Dar te întreb: "Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?". Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul este smerenie şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Când omul se teme să nu supere pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, e pe prima treaptă a iubirii. Cel a cărui minte nu e tulburată de gânduri se află pe cea de-a doua treaptă a iubirii, mai înaltă decât prima. Pe cea de-a treia, mai înaltă încă, omul simte în mod limpede harul în sufletul lui. În sfârşit, când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celorlalţi mari Sfinţi. Unii zic că nu există Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deştepţi, dar în realitate nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui, se identifică cu duhul rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.

• S-a întâmplat următorul caz. Economul mânăstirii [Sfântul Siluan însuşi] a trimis un lucrător la o muncă oarecare dar lucrătorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis : Du-te. Atunci lucrătorul s-a înfuriat şi în prezenţa tuturor celor ce erau acolo - vreo patruzeci de persoane - l-a făcut pe econom 'câine'. Dar economului i s-a făcut milă de lucrător, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus : Cheamă-mă întotdeauna 'câine'. Dintr-o dată lucrătorul a fost cuprins de o asemenea ruşine că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a devenit cel mai ascultător dintre toţi.

• Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău pentru care Însuşi Domnul a murit în mari suferinţe, e pentru că te-ai tăiat din Viţa care este Domnul (Ioan 15,1); dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va sprijini. Cum poţi să ştii dacă Domnul te iubeşte sau nu? Iată câteva semne : dacă te lupţi cu tărie împotriva păcatului, e pentru că Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi, eşti şi mai iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi dai viaţa pentru ceilalţi, eşti foarte iubit Domnului Care şi-a dat şi El viaţa pentru noi.

Să nu ne întristăm de pierderea bunurilor noastre : nu merită chinul şi osteneala.

Tatăl meu m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniştit. Într-o zi casa noastră a ars şi oamenii spuneau : Ivan Petrovici, acest incendiu te-a ruinat. Dar el răspundea : Cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare. Într-o zi când mergeam pe ogorul nostru i-am spus : Uite, ne-au furat snopii de grâu, iar el mi-a răspuns : şi ce? Copilul meu, Domnul a făcut să crească grâul pentru noi; avem destul. Dar dacă cineva fură, înseamnă că are nevoie de mâncare. Mi s-a întâmplat să-i spun : Dai mult de pomană, dar acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin. Iar el mi-a răspuns : Lasă! Domnul ne va da ce ne trebuie! Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

GÂNDURI DUHOVNICEŞTI

• Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi dă Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreagă şi este plăcut sufletului.

• Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea sa şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

• Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

• Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

• Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inimă gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţă.

• Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. "Iubesc pe cei ce mă iubesc," spune Domnul. "Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc". Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

• Prin ascultare dobândim umilinţă; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul : "Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu", atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi : astfel harul îndrumă sufletul prin ascultare.

• Trebuie să gândim : Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân : Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, deoarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru ca noi să ne mântuim.

• Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi păstor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el păstor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi Sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul Însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

• Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

• Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mânăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni - eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

• Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O, Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

• Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lasă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

• Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

• Viaţa noastră este o luptă. Dacă cazi în înşelăciune, mergi repede la Duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru ca părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însă nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intră şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

• Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţă şi se tem de o mărturisire curată. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodka şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

• Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer în mărturisirea greşelilor către părintele duhovnic] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întunecă mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poartă epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul Sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

• Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţa şi răbdarea sa. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

• Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii, mamei lor. Dacă însă suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmplă în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştri care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul, sfinţilor celor smeriţi.

• Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

• Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră Ortodoxă.

• Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Miercuri, Mai 16, 2007, 11:53 PM 

Avem nenorociri in viata noastra, datorita cugetului nostru cel rau
     media: 5.00 din 4 voturi


Mărturisitor Ortodox


AVEM NENOROCIRI ÎN VIAŢA NOASTRĂ, DATORITĂ CUGETULUI NOSTRU CEL RĂU

Despre rău, ca rod al cugetelor oamenilor

Ascultă, pământule: Iată voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, rodul cugetelor lor, că n-au ascultat cuvintele Mele şi legea Mea au lepădat-o (Ieremia 6: 19).

Vedem noi oare de unde creşte şi se coace răul?

Iată, nu din sânul lui Dumnezeu, ci din cugetele oamenilor.

Răul se seamnă în cugetele oamenilor de către puterile cele diavoleşti sau de către patimile trupeşti.

Răul creşte în cugetele oamenilor, se întinde şi se înmulţeşte, înfloreşte şi înfrunzeşte, iar la urmă îşi arată rodul cel otrăvitor.

Dumnezeu îi avertizează întotdeauna prompt pe oameni să se lepede de cugetele lor cele rele aşa încât ele să nu apuce să se coacă în sufletele lor şi să-şi dea pe faţă roadele lor amare şi aducătoare de moarte.

Dumnezeu îndată l-a cercetat şi pe Cain, dar Cain nu a voit să asculte cercetarea Domnului şi a îngăduit cugetelor celor rele să se ridice împotriva fratelui lui şi să rodească rodul morţii: uciderea de frate.

Dar care sunt cugetele cele rele?

Sunt toate acele cugete care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu şi a cuvântului lui Dumnezeu.

Cugetele cele rele sunt legile pe care şi le face omul sieşi, pe care şi le prescrie omul sieşi în pofida şi în răspărul Legii lui Dumnezeu.

Prin urmare, de îndată ce omul hotărăşte să se lipească cu tot sufletul şi cu toată inima şi voinţa lui de Legea lui Dumnezeu, cugetele cele rele devin neputincioase ca nişte umbre, întocmai ca ele repede apărând şi dispărând din inima acelui om.

Atunci omul se face cu adevărat stăpân pe gândurile şi cugetele lui, căci simte că Domnul Însuşi este Stăpân peste sufletul lui.

Atunci legea lui este chiar Legea lui Dumnezeu, iar cugetele cele rele ale oamenilor nu mai sunt nimic.

Iată, voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, zice Domnul.

Dar ce fel de nenorocire?

Rodul cugetelor lor.

Bunul Dumnezeu îngăduie ca omul să secere ceea ce a semănat şi a udat, căci răul nu este sămânţa lui Dumnezeu, nici secerişul Lui.

Răul pe care Bunul Dumnezeu Îl îngăduie să se abată asupra oamenilor celor fără de lege este rodul propriilor lor cugete.

După însuşi felul cugetelor oamenilor celor fără de lege, ar fi trebuit ei să vadă ce fel de rău se va abate asupra lor, tot aşa cum semănătorul vede, după cele pe care le seamănă, ce fel de roade va secera.

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pre noi de relele pe care singuri le aducem asupra noastră, pe care singuri le lăsăm să se înmulţească în noi.

Ţie ne rugăm: scoate afară rodul cel rău al semănăturii celei rele, şi ajută-ne nouă să smulgem afară răul din sufletele noastre. Amin.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 10:18 PM 

Cum trebuie sa ne departam de rau si sa facem binele
     media: 5.00 din 5 voturi

CUM TREBUIE SĂ NE DEPĂRTĂM DE RĂU ŞI SĂ FACEM BINELE

Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea (Psalmul 33:13)


Mărturisitor Ortodox


Aceste cuvinte arată efortul pe care trebuie să-l facem aici pe pământ şi în pământ, adică pe acest pământ material şi în acest trup fizic.

Şi care efort trebuie să-l facem? Mai întâi, să ocolim răul şi al doilea, să facem binele.

Dar care este răul ce trebuie ocolit, şi care binele ce trebuie făcut, conştiinţa noastră nu ne poate spune complet şi exact deoarece este întunecată de păcat; învăţătura lui Hristos în schimb ne spune limpede, complet şi exact ce este bine şi ce este rău.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere ca sufletele noastre să fie îndreptate pururea spre bine tot aşa cum sfintele altare stau pururea spre răsărit. Ne cere să lepădăm răul înapoia noastră, să-l dăm pradă uitării, în umbra şi întunericul trecutului; astfel încât în fiecare clipă şi în fiecare zi să putem să ne întindem mereu cu sufletul şi cu trupul numai spre bine, să dorim numai binele, să vorbim doar despre bine, să facem doar binele.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos vrea doar ziditori, şi nicidecum dărâmători.

Căci oricine zideşte binele, prin chiar aceasta distruge răul. Iar cel ce nu-l distruge asfel repede uită cum se face binele şi se preface într-un rău-făcător.

Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Romani, ne îndeamnă : Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. (12:9).

Urâm răul dar nu pe omul care comite răul, căci acesta este bolnav.

Dacă putem, vindecăm bolnavul, nu-l omorâm cu ura noastră.

Să lucrăm binele şi să promovăm binele, căci binele este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este comoara a tot binele.

Să ne rugăm toţi Bunului Dumnezeu să ne înveţe pe noi să ne întoarcem de la rău şi să facem binele pentru dragostea Slavei Sale şi a mântuirii noastre. Amin.

Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.

În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.

La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.

Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.

Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.

Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Amin.


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 10:43 AM 

Aceasta este adevarata Biserica Ortodoxa a Mantuitorului nostru Iisus Hristos
     media: 5.00 din 7 voturi


Mărturisitor Ortodox


Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă

Aceasta este adevărata Biserică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos

în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune

De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă creştină, numai credinţa ortodoxă şi-a păstrat neschimbată Predania Sfinţilor Părinţi, precum şi Dogmele Bisericii. Sfintele Taine necesare mântuirii sufletelor noastre, ce au fost transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi apostoli, se află păstrate şi se transmit prin episcopii din Biserica Ortodoxă, singura care se conduce după cele 7 Sinoade Ecumenice din primele secole creştine, păstrând neschimbate scrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ţinând slujbele rânduite încă din acele veacuri. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, dăruind lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, ea fiind singura ce va duce luptă împotriva "bisericilor" ce vor încerca să o uzurpe prin otrava ecumenismului mondial.

Drept aceea doar noi, credincioşii ortodocşi, mărturisim despre Biserică în Crez ca fiind: "Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească". Precum un singur crez este, tot aşa este doar o singură Biserică al cărei cap este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în crez mai multe biserici, hristoşi sau botezuri pentru că avem - ca şi Sfinţii Apostoli - un Domn, o Credinţă, un Botez - cel ortodox. Toată învăţătura şi predania dreptei Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, crez pe care nimeni, dintre cei care aparţin altor "credinţe", nu se-ncumetă să-l rostească.


Biserica este Una Ortodoxă şi Unul Sfânt este Capul ei, şi nimeni, niciodată, nu va putea alcătui o altă "Biserică" decât cea lăsată de Hristos, Sfinţilor Părinţi. Aceste chemări la "unitate în diversitate" oferite de ecumenism, ascund sub chipul faptei bune, depărtarea creştinului ortodox nu numai de Crezul Ortodox, ci de toate Dogmele si Canoanele Bisericii Ortodoxe şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi. Noi, creştinii ortodocşi, fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din aceeaşi odihnă cu Sfinţii. Iar catolicii înşelaţi de papă, ce se găsesc acum în întunericul necredinţei, nu se pot uni dogmatic şi canonic cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos atâta timp cât nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc.) şi primesc botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi.

În România, Biserica Ortodoxă este astăzi ţinta atacurilor catolicilor şi protestanţilor, care se dedau la o costisitoare activitate prozelitistă. Această situaţie deplorabilă comportă o provocare teologică, fiindcă pune o întrebare fundamentală: unde este adevărul?

Creştinii sunt de acord că însăşi creaţia este o raţiune suficientă pentru a crede că Dumnezeu există; acest adevăr este confirmat prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este deopotrivă şi dovada divinităţii Fiului lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli, care au fost martorii oculari ai învierii, au fost atât de convinşi de realitatea acestui eveniment şi de semnificaţia sa revoluţionară pentru om, încât şi-au închinat cu bucurie toată viaţa vestirii lui. În diferite timpuri şi locuri, Sfinţii Apostoli au preferat să-şi dea mai degrabă viaţa ca martiri decât să renege acest adevăr - şi aceasta în circumstanţe care fac imposibil de crezut teoriile isteriei colective sau a unui eveniment mitic şi doar simbolic.

Dificultatea apare atunci când ne întrebăm: "Care este adevărata învăţătură creştină? Există o Biserică care să fie adevărată - şi care e aceasta -, sau nu este nici una?"

Pentru a răspunde la aceste întrebări, e necesar să utilizăm, printre altele, şi metodele şi argumentele folosite de catolici şi de protestanţi, înşelaţi în întunericul ereziilor sau derutaţi şi manipulaţi strategic de cei ce au creat aceste secte ale necredinţei, analizându-le raţionamentele în faţa adevărului istoric. Vom vedea la ce concluzii ne va conduce aceasta.

Protestanţii vor întotdeauna să citeze Biblia. O vom cita.

Catolicii se sprijină întotdeauna pe al 16-lea capitol din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei. Va fi analizat şi acest text, în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Să luăm acest text scris de Sfântul Apostol Matei, în Evanghelie, capitolul 16; versetele 15-19: "Şi le-a zis Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus, răspunzându-i, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri".

Versetul 18 ("pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui") ne arată, clar, că Hristos a întemeiat o Biserică ce va rămâne în veac. Urmează că bisericile protestante nu pot fi această Biserică, fiindcă ea e una, în vreme ce ele sunt o mulţime, şi nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole după ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos a creat Biserica Ortodoxă.

Dar care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Apostol Pavel ne-o spune în Epistola către Efeseni 4, 4-6: "Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor".

Iar în Epistola I către Corinteni 12, 12, Sfântul Apostol Pavel ne arată: "Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos".

Putem înţelege astfel că această Biserică Ortodoxă este una, că durează până astăzi de la întemeierea ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că are o unitate de credinţă.

Cele vreo 400 de biserici protestante sunt toate convinse că au o învăţătură justă, dar ele sunt în contradicţie unele cu altele. Această absenţă a unităţii de credinţă demonstrează că ele nu sunt niciuna Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (şi aceasta chiar lăsând la o parte faptul că ele nici n-au fost întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci de către oameni).

De altminteri, Noul Testament - la care înşelătorii protestanţi fac întotdeauna apel - demonstrează aceasta prin însăşi existenţa sa. Biserica Ortodoxă a existat înainte ca primele cărţi ale Noului Testament să fie scrise. Aceste cărţi au fost redactate în Biserica Ortodoxă, de către Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Ortodoxă. Şi abia către anul 150 canonul cărţilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de către Biserica Ortodoxă. Urmează că fără Biserica Ortodoxă, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, şi, deci, faptul că protestanţii sunt separaţi de Biserica Ortodoxă.

Biserica care există din timpul lui Hristos şi până astăzi este doar Biserica Ortodoxă.

Acum să analizăm devierile dogmatice şi canonice din biserica romană catolică ce nu este îndreptăţită, conform adevărului istoric, să-şi ia asemenea titulatură de Biserică Universală. Fiindcă Biserica Ortodoxă este Biserică Universală. Biserica Ortodoxă există din timpul sfinţilor apostoli şi respectă întocmai învăţăturile transmise acestora de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Papii şi episcopii catolici eretici interpretează pasajul din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, astfel:

1. Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru.

2. Petru a fost primul episcop şi fondatorul bisericii din Roma.

3. Petru a transmis succesorilor săi - papii - privilegiile pe care le-a primit de la Hristos.

În virtutea acestei teorii a unui primat de drept divin, biserica romană catolică a declarat în 1870, la Conciliul Vatican I, că papa Romei are o jurisdicţie universală şi imediată, şi că este infailibil în materie de credinţă şi morală, de la sine însuşi, iar nu prin consensul Bisericii (ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae). Biserica romană catolică consideră Conciliul Vatican I ca fiind ecumenic, şi deci infailibil, cu toate că doctrina sa este în contradicţie cu cea a Sinoadelor Ecumenice VI si VII - acceptate şi ele la Roma - şi care anatemizează ca eretic şi monotelit pe Honorius, papa Romei.

Dar să examinăm cele trei puncte ale interpretării romane din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 16, pentru a vedea dacă este sau nu aceasta credinţa Bisericii din primele secole. Una din condiţiile necesare Bisericii lui Hristos este credinţa neschimbată de la crearea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la început.

1. Niciunul din Părinţii primelor secole nu şi-a închipuit că Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un părinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagă în mod explicit când spune că Petru ar fi fost o piatră foarte nesigură (bien chancelante), din moment ce s-a lepădat de trei ori de Hristos. Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin demonstrează că Petrus nu e petra, şi că dacă Hristos ar fi vrut să spună că Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu eşti Petru, şi pe tine îmi întemeiez Biserica."

Ce este deci "această piatră"?

Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iată de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Părinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stă pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiaşi capitol 16 că Hristos îl numeşte pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune că Hristos şi-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune ca a întemeiat-o pe Satan. Dar nu ne hazardăm în deducţii ce nu ne fac cinste în a trăi şi mărturisi credinţa noastră ortodoxă. Vom analiza, istoric aceasta, pe baza dovezilor.

2. Evidenţa arată că Sfântul Petru nu a fost niciodată episcop la Roma, şi că n-a întemeiat această biserică. Pe de-o parte, după Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alţi apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, şi astfel toţi sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însuşi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeaşi măsură ca cel al Romei?). Pe de altă parte, se pare că Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei şi a hirotonit şi pe primul ei episcop. În epistola către Romani, Sfântul Petru nu e deloc amintit. Se pare că, la acel moment, comunitatea era foarte mică şi prea puţin închegată. Sfântul Pavel promite să vină în curând pentru a evangheliza Roma (Romani 15, 32). Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune că Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus şi pe Cletus -, şi că Petru n-a venit la Roma decât ca să moară aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacă Sfântul Irineu îl numeşte pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru că Linus a fost cel dintâi.

Cum să se poată afirma că episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?

3. Pretinsele privilegii ale lui Petru au fost date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos tuturor apostolilor după Înviere, şi chiar înainte: a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei, capitolul 18, 18 ("Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer"); a se vedea Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan capitolul 20, versetele 20-23 ("Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute").

Şi noi am văzut că pentru Sfântul Ciprian "orice episcop stă pe scaunul lui Petru". Însă nu e deloc evident că primatul lui Petru între ceilalţi apostoli era conceput în termeni de jurisdicţie şi de dominaţie; cu atât mai puţin Petru l-ar fi transmis cuiva în felul acesta. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca, 9, 48): "Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare". Iar în Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca 22, 25-26, citim: "Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte". Dacă Sfântul Petru ar fi avut rolul de a conduce pe toţi episcopii, ne-ar fi lăsat ceva în sensul acesta în scrisorile sale, pe care le aflăm în Noul Testament. Însă el, dimpotrivă, iată ce spune (I Petru, 5, 2-3): "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei".

Cum vom împăca acestea cu termenii declaraţiei de la Vatican I?

Această critică a doctrinei papale înşelătoare de astăzi este esenţială pentru subiectul nostru, pentru că dacă demonstrăm că biserica Romei a schimbat credinţa primelor secole, vedem că ea nu va putea fi Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Cu toate acestea, cele ce tocmai le-am văzut în Sfintele Scripturi şi la Părinţii Bisericii Ortodoxe corespund întocmai învăţăturii Bisericii Ortodoxe astăzi. Ecleziologia Bisericilor orientale despărţite după Calcedon (451) este întru totul cea a Bisericii Ortodoxe şi nu comportă nici o urmă a doctrinei papale. Aceasta ne face să ne gândim că în secolul al V-lea toată lumea creştină avea aceeaşi credinţă, pe care biserica Romei a schimbat-o mai apoi.

Ultima parte a investigaţiei noastre priveşte secolul al VI-lea. La această epocă, Grigorie cel Mare era papă al Romei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt, iar biserica romană îl numeşte "doctor al Bisericii". De la el ne-au rămas până astăzi scrisorile sale, din care voi cita câteva extrase după ediţia benedictină (catolică). Aceste scrisori privesc o controversă a papei cu Ioan Postitorul, Patriarhul de Constantinopol, căruia împăratul îi dăduse titlul de "Patriarh ecumenic". Acest termen onorific exprima legătura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era şi el numit "general ecumenic". Însă acest titlu a fost redat în latineşte prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu ştia greceşte. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominaţia Bisericii de către un singur episcop.

Din scrisoarea sa către Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1):

"Gândiţi-vă numai că prin această înfumurare prea-îndrăzneaţă pacea întregii Biserici este tulburată, şi că sunteţi vrăjmaş al harului care s-a dat tuturor în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiţi smerenia din toată inima, căci ea este aceea care susţine buna înţelegere între fraţi, cea care păstrează unitatea în sfânta Biserică universală. (...) Ce veţi spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finală, dacă prin titlul de universal v-aţi supus toţi membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, şi membru al Bisericii sfinte şi universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - şi totuşi toţi sunt membrii sub un singur cap. (...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Şi totuşi nici unul dintre ei n-a voit să fie universal (...)".

"Fraţia voastră o ştie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt şi eu - prin voinţa lui Dumnezeu - slujitor? Şi, cu toate acestea, nici unul n-a voit să permită să i se dea acest titlu; niciunul nu şi-a atribuit acest titlu îndrăzneţ de teama că, atribuindu-şi o onoare particulară în demnitatea episcopatului, să nu pară a o refuza tuturor fraţilor. (...)"

"Domnul a zis ucenicilor Săi: "Să nu vă numiţi Părinţi, căci voi nu aveţi decât un singur Părinte". Ce veţi spune deci, prea-iubite frate, la înfricoşătoarea judecată ce va să fie, dacă doriţi să fiţi numit nu doar Părinte, ci Părinte universal al lumii? (...) Trebuieşte, e adevărat, ca tulburările să vină; da, însă vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit şi plin de mândrie, Biserica este împărţită si inimile tuturor fraţilor sunt tulburate (...)".

"Dacă nu voi primi la această îndreptare a mea decât dispreţ, nu-mi va mai rămâne decât soluţia chemării Bisericii".

Iată acum câteva extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie către împărat (cartea a V-a, scrisoarea 20, ediţia benedictină):

"... Prea-cucernice domn, îmi apăr eu în această împrejurare o cauză a mea? Vreau eu să mă răzbun pentru vreo injurie particulară? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale. (...) "

"Dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care rezumă în el pe toţi credincioşii, atunci Biserica universală - o, ce blasfemie! - va cădea odată cu el, pentru că el este numit universal! Aşadar, toţi creştinii trebuie să respingă acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpă onoarea sacerdotală a tuturor preoţilor de cum este, nebuneşte, uzurpat de unul singur! (care-şi spune papă) "

După moartea lui Ioan Postitorul, succesorul său - Chiriac - continuă să se folosească de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie şi patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27):

"Am avut grijă să-i fac cunoscută părerea mea vizând titlul lui îngâmfat şi superstiţios; i-am spus că nu va putea avea pace cu noi dacă nu va renunţa la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât invenţia primului apostat. Nu trebuie să socotiţi această afacere ca fiind fără de importanţă, pentru că dacă o vom tolera, vom perverti credinţa întregii Biserici. (...) Fără a mai vorbi de injuria care este adusă demnităţii voastre, nu se poate tăgădui că dacă un episcop se numeşte universal întreaga Biserică se zdrobeşte dacă el cade... "

Într-o altă scrisoare către împărat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33):

"Eu spun - fără cea mai mică ezitare - că oricine se numeşte episcop universal sau doreşte acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui Antihrist, căci prin aceasta pretinde să se înalţe mai presus decât ceilalţi. Greşala în care el cade vine dintr-o mândrie egală cu a Antihristului, pentru că după cum acest pervers a vrut să fie privit ca fiind mai presus decât ceilalţi oameni, tot aşa şi cel ce doreşte să fie singur numit episcop se ridică pe sine mai presus decât ceilalţi ".

Într-o scrisoare către Evloghie, patriarhul Alexandriei, Grigorie spune:

"Vă spun că nu trebuie să-mi daţi acest titlu, după cum nu trebuie să-l daţi nici altora. Şi iată că, în adresa scrisorii voastre îmi daţi totuşi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal şi de papă! Vă rog, Prea Sfinţia Voastră, ca pe viitor să nu o mai faceţi; căci vă ştirbiţi vouă înşivă ceea ce daţi prea mult altuia. (...) Dacă îmi ziceţi mie papă universal, negaţi că sunteţi Sfinţia Voastră ceea ce pe dea-ntregul aş fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea şi rănesc dragostea! "

Toate aceste extrase arată - prin gura unui sfânt papă al Romei - că episcopatul este egal în demnitate, şi că e diabolic a vrea să domini pe alţii. Această învăţătură este cea a Bisericii Ortodoxe; biserica romană, însă, învaţă cu privire la papi tocmai ceea ce Sfântul Grigorie condamnă cu atâta energie.

Patriarhul Evloghie al Alexandriei adresează lui Grigorie o scrisoare în care îl flatează numindu-l succesor al Sfântului Petru. Iată răspunsul Sfântului Grigorie (cartea a VII-a, scrisoarea 39, ediţia benedictină):

"Bunătatea Voastră mi-a vorbit mult în a sa scrisoare de scaunul Sfântului Petru - prinţul apostolilor -, zicând că acest apostol încă mai trăieşte acolo în succesorii săi. (...) Am primit cu bucurie tot ceea ce mi-aţi spus, deoarece cuvintele Voastre privind scaunul lui Petru au venit de la acela care şi ocupă acest scaun al lui Petru. (...) Deşi au fost numeroşi apostoli, totuşi singur scaunul prinţului apostolilor a prevalat prin a sa princialitate, care scaun există în trei locuri; căci el este cel care a slăvit scaunul în care a binevoit să se odihnească (quiescere) şi să-şi sfârşească viaţa aceasta. Tot el este acela care a făcut celebru şi scaunul în care a trimis pe evanghelist, ucenicul său. Şi, în fine, tot el a întărit şi scaunul în care a stat timp de şapte ani, chiar dacă a trebuit să-l părăsească. Deci, pentru că nu este decât un singur scaun al acestui apostol, dar trei episcopi îl ocupă acum - prin autoritate divină -, de aceea toate cele ce aud spuse de bine de Sfinţia Voastră mi le imput mie însumi".

Aşadar, vedem că Sfântul Grigorie, papă al Romei în secolul al VI-lea, era ortodox, şi că a desfiinţat toate tezele papiste adoptate de succesorii săi - succesori pe scaunul său dar nu şi în credinţa sa. Papa Grigorie al Romei spune clar că doctrina de la Vatican I este cea a lui Antihrist; biserica romană şi-a schimbat deci credinţa de o manieră extrem de gravă.

Într-adevăr, papalitatea a uzurpat rolul celor trei persoane ale Treimii: papa pretinde a exersa o jurisdicţie universală şi imediată, care aparţine lui Dumnezeu Tatăl; papa îşi spune Vicarul lui Hristos, în timp ce Fiul lui Dumnezeu n-are nevoie de vicar - Hristos a înviat din morţi şi a zis: "iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20); papa uzurpă rolul Sfântului Duh de a învăţa în mod colegial prin toţi succesorii apostolilor, spunându-şi infailibil în materie de credinţă şi de morală - în timp de Hristos a zis: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate cele ce v-am spus Eu". (Ioan 14, 26)

În concluzie, am văzut că Biserica Ortodoxă a lui Hristos trebuie să fie întemeiată de Hristos, trebuie să dăinuiască până astăzi, şi trebuie să-şi fi menţinut aceeaşi credinţă din timpul apostolilor până în zilele noastre.

Bisericile protestante n-au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, mult mai târziu şi - cât priveşte credinţa - sunt în dezacord între ele şi cu Biserica apostolică.

Biserica Romei propune o învăţătură contrară celei a Bisericii Ortodoxe a primelor secole, aşa cum dau mărturie Sfintele Scripturi şi Părinţii - şi mai ales Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei în secolul al VI-lea.

Biserica Ortodoxă a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ea există de o manieră neîntreruptă de atunci şi până astăzi, şi a păstrat aceeaşi credinţă pe tot timpul existenţei sale.

Ea este deci adevărata Biserică a lui Iisus Hristos.

Încă din momentul creaţiei, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate, putând să-şi manifeste dragostea sa faţă de Creator în mod liber. Însă el, omul, crezând că are tot ce vrea şi că poate face orice şi fără Dumnezeu şi-a luat partea cu care fusese înzestrat şi a plecat în ţara îndepărtată, ţara păcatului, prin călcarea poruncii şi refuzul de a conlucra cu dragostea Tatălui (Luca 15, 11-32).

Hristos se pogoară în lume pentru a ridica pe om din moartea păcatului la viaţa în Dumnezeu. Omul nu mai este stăpânit de moarte, ci se face un învingător al morţii prin viaţa cea întru Hristos, fiind înzestrat cu putere de sus, cu harul ce izvorăşte din Fiinţa Divină a Sfintei Treimi, care se revarsă în Biserică.

Biserica este locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de pe care şi prin care îşi începe zborul său spre înălţimile cereşti. Biserica ne oferă tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza condiţia de oameni.

Unicitatea lui Dumnezeu presupune principiul singularităţii Bisericii, în sensul că El oferă puterea desăvârşită şi nu are nevoie de o corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repetă, ceea ce zideşte El nu are nevoie de o întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire. Biserica cea zidită de Dumnezeu este una, iar celelalte aşa-zise “biserici” sunt zidite de oameni, care, crezându-se dumnezei încearcă să-L corecteze pe Dumnezeu, potrivit concepţiei lor demonice. “Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este Unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici” (Clement Alexandrinul, Stromata a VII-a, în Scrieri, Partea a doua, PSB 5, EIBM, Bucureşti 1982, pag. 544)

Adevărata Biserică este zidită pe “Piatra cea din capul unghiului” (Psalmul 117, 22: Isaia 28, 16; Matei 21, 42; Marcu 12, 10-11), Care are vârful în Dumnezeu şi Care este Dumnezeu. Originea ei este divină şi nu are la bază principii umane.

Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, întemeierea Bisericii este echivalentă cu o nouă zidire a lumii (Omilia 13 la Cântarea Cântărilor). Prin urmare, lumea fiind creată o dată, tot la fel şi Biserica se întemeiază o dată şi pentru totdeauna. Ea este zidită pentru veşnicie şi este condusă de Hristos, Capul său (Coloseni 1, 18), fără întrerupere: “ ... porţile iadului nu o vor birui” (Matei 28, 20).

Romano-catolicii susţin că ei sunt cei care constituie Biserica adevărată, deoarece mărturisesc “integral şi autentic adevărul universal şi ortodox, pe întreg globul” (Tertulian Longa, Credo - Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, colecţia “Homo Religiosus”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 184) . Vorbe goale pe care nici catolicii înşelaţi de papă nu le cred, căci istoria creştină arată şi demonstrează netemeinicia lor. Nu poţi să fii cu Dumnezeu atâta timp cât nu păstrezi cuvântul Său, ci încerci să-l modifici după bunul tău plac. Ori câte erezii - dogme noi nu au intrat în grupare lor religioasă, dogme care nu au nici măcar un principiu logic, dar altminteri scripturistic? (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire etc. etc.). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Scriptura nu poate fi modificată: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Deci catolicii înşelaţi de papă să renunţe la toate ereziile lor şi să primească botezul ortodox hotărât de Sfinţii Părinţi, dacă vor unire dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă binecuvântată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă este adevărata păzitoare a cuvântului lui Dumnezeu, paznic credincios care tot timpul a respectat porunca Domnului şi tocmai de aceasta a împlinit-o pentru că Hristos a fost, este şi va fi prezent în ea: “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23).

Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit, prin Sfântul Duh Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16). Este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au “om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). Totul este aici “adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi “dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aici este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12), căci: “ ... în afara Ortodoxiei celei adevărate întunericul creşte cu repeziciune” (Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, FEP - Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău 1995, pag. 228)

Ortodoxia este plinătatea, în sensul că nu are ce primi de la nimeni, ci numai poate să ofere pentru a îmbogăţi sufleteşte şi pentru a apropia de Dumnezeu. “În afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr. Ea este singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinţii Apostoli şi este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Colecţia “Părinţi ruşi”, Editura Sofia, Bucureşti 1999, pag. 10) .

Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent în ea (Matei 28, 20) pentru a o ocroti şi a o hrăni cu Trupul şi Sângele Său.

Ortodoxia este Cina cea de Taină la care sunt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) să se împărtăşească cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Toţi participă la aceeaşi rugăciune, împărţind fiecare după harul şi darul său. Aici este familia cea mare unde cu toţi ne suntem fraţi prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tată (Mica Dogmatică vorbită, de Pr. M. A. Costa de Beauregard şi Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 61) .

Precum atunci, la Cina cea de Taină, aşa şi acum, Sfinţii Apostoli stăteau smeriţi şi uniţi în rugăciune, iar dintre ei numai Iuda Iscarioteanul, cel ce avea punga, (cel ce s-a limitat la partea văzută - partea lumească), s-a găsit să-L încerce pe Domnul, vânzându-L.

Iuda Iscarioteanul reprezintă omul eretic, care fuge de la masa euharistică, de la unitatea Bisericii Ortodoxe, găsindu-şi “liniştea” în concepţiile sale şi nu în Dumnezeu. Istoria ne arată că lumea a fost plină de astfel de oameni. Sunt mulţi de Iuda care se cred apostoli (I Corinteni 12, 29). Însă nădejdea nu trebuie să ne-o punem în “infailibilitatea” noastră, ci în puterea şi dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu să urmeze drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie să urmăm drumul Său, drumul Crucii, prin dragoste şi smerenie, drumul Ortodoxiei.

Ortodoxia este izvorul nesecat şi dătător de viaţă care izvorăşte din coasta Mântuitorului Hristos şi care răcoreşte prin această “apă vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Ea nu-şi rezervă aceste daruri numai pentru sine, ci se lasă deschisă către toţi oamenii: “Ortodoxia nu este proprietatea tradiţiei soborniceşti, a cărei păstrătoare se ştie a fi... Ortodoxia nu poate decât să privească cu bunăvoinţă, să înlesnească, să întărească orice întoarcere la izvoare” (Oliver Clement în prefaţa la cartea Împărtăşirea Sfântului Duh, de Preot Prof. Boris Bobinskoy, Colecţia “Biblioteca Teologică”, Seria “Teologi Ortodocşi Străini”, EIBM, Bucureşti 1999, pag. 11).

Ortodoxia propune şi a propus încă de la întemeierea ei, din vremea Sfinţilor Apostoli, un alt fel de viaţă, o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu. Cu toată teologia şi practica ei liturgică reprezintă o relaţie mistică, o relaţie în care omul şi Dumnezeu îşi vorbesc reciproc, în care omul devine liber şi protejat de Dumnezeu.

Multe se pot spune despre Ortodoxie, dar nu poţi pătrunde în profunzime tainele ei, aşa cum nu poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu în totalitate. Poţi să vorbeşti despre ea numai ceea ce ai văzut din unghiul din care ai privit, iar schimbarea unghiului înseamnă o înaintare în viaţa cea întru Dumnezeu, prin urmare subiectul nu poate fi epuizat niciodată.

Biserica Ortodoxă este oaza din mijlocul deşertului acestei lumi, unde toţi cei care aleargă se vor mântui de arşiţa disperării şi nesiguranţei; unde toţi se vor răcori şi hrăni cu bunurile dumnezeieşti. Este soarele cel mare care luminează cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreşte revenirea la casa părintească (Luca 15, 11-32).

Veniţi, fraţilor, căci masa este îndestulată şi pentru noi, dar şi pentru voi, şi astfel vom trăi în comuniune cu Dumnezeu. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28).

Deci CĂUTAŢI ADEVĂRUL, ŞI AFLÂNDU-L, VEŢI FI LIBERI ! ADEVĂRUL LUI HRISTOS ESTE ÎN BISERICA ORTODOXĂ !

Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Marti, Mai 15, 2007, 12:31 AM 

Pe nimeni sa nu osandim, daca dorim sa ne mantuim
     media: 5.00 din 6 voturi

PE NIMENI SĂ NU OSÂNDIM, DACĂ DORIM SĂ NE MÂNTUIM

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi


Mărturisitor Ortodox


JUDECAREA APROAPELUI, OSÂNDIREA, PUNE CAPĂT VIEŢII DUHOVNICEŞTI

Judecarea aproapelui e văzută de unii ca ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc, de alţii ca ceva folositor şi de alţii chiar ca o virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce ? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie.

Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.

Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.

Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.

Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.

Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.

Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?"
Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "cel ce cinsteşte pe preot va cinsti şi pe Dumnezeu, iar cel ce a început să dispreţuiască pe preot, treptat va ajunge să-L jignească şi pe Dumnezeu" şi "Când începem să examinăm viaţa celor care ne conduc, atunci dorim singuri să fim unşi ca învăţători şi, în acest fel, se deformează toate" . Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta; nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios … Darurile lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească, totul provine din har. Lucrul preotului este numai să-şi deschidă gura şi totul săvârşeşte Dumnezeu; preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor" . Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" .

Cum să scăpăm de clevetire:

Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora ? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .

Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi.

Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim.

Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti.

Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii.

Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ?


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Luni, Mai 14, 2007, 05:11 PM 

Insemnatatea Fericirilor pentru viata noastra
     media: 4.88 din 42 voturi


Mărturisitor Ortodox


Însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră

Fericirile sunt nouă sentinţe scurte cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi începe Predica de la Munte şi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu poruncile Decalogului. Această predică a fost rostită pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci încoace, se cheamă Muntele Fericirilor. Acest munte, înalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de oraşul Tiberias, lângă ţărmul vestic al Mării Tiberiadei. După ce a petrecut noaptea în rugăciune pe culmea cea mai înaltă a muntelui, Iisus a coborât pe platoul (”loc şes”) dintre cele două culmi ale Muntelui Fericirilor care se aseamănă cu un amfiteatru natural. Aici Îl aşteptau mulţimile care-I constituiau auditoriul. Fericirile fac parte, aşadar, din predica amplă pe care Domnul a rostit-o aici, în faţa celor ”din toata Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte” ( Luca 6, 17 ).

Cele nouă Fericiri cuprind adevăruri morale care constituie un fel de ”carte a legământului” noii împărăţii mesianice, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin ele se precizează atât caracterul acestei împărăţii, cât şi însuşirile pe care trebuie să le aibă locuitorii acestei împărăţii. Domnul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de ”fericiri”, pentru a corespunde spiritului liber al moralei creştine ortodoxe ( Iacob 1, 25 ). În fiecare din cele nouă Fericiri găsim mai întâi învăţătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. La începutul fiecăreia dintre ele întâlnim cuvântul ”fericiţi”, adică o stare de bucurie pe care o simt toţi cei ce-L urmează pe Domnul, iar la sfârşitul fiecăreia se deschid zările Împărăţiei lui Dumnezeu, fie că este vorba de aşezarea ei în sufletele credincioşilor, fie că este vorba de făgăduinţa ei veşnică. Mântuitorul promite după fiecare virtute fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârşirea duce la fericire, parţial, în viaţa prezentă şi, pe deplin, în viaţa viitoare.

Împărăţia lui Dumnezeu începe de aici, din viaţa noastră, din felul cum ştim să ne-o agonisim, din străduinţa noastră de a împlini voia lui Dumnezeu. Virtuţile recomandate în Fericiri sunt mijloacele necesare spre fericirea supremă pe care însă creştinii ortodocşi trebuie să le câştige şi prin desprindere, până la posedarea lor în gradul cel mai înalt. Fericirile sunt totodată îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi, în viaţa de toate zilele, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice.

Orice fiinţă omenească din lumea aceasta doreşte să fie fericită. Omul simte în sufletul său o sete nepotolită după satisfacţii şi împliniri. Însuşi Mântuitorul, Care cunoştea adâncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor şi năzuinţelor noastre stă dorul după fericire. Dar, din păcate, oamenii care voiesc să fie fericiţi au diferite păreri privind calea pe care se poate ajunge la o viaţă fericită. În Predica de pe Munte, Hristos nu combate căile greşite prin care oamenii căutau fericirea în acel timp, ci El indică acele condiţii care îl pot face pe om fericit. Mântuitorul a destrămat mirajul falselor fericiri, arătând că adevărata fericire o putem dobândi noi înşine, eliberându-ne de păcat şi îmbrăcându-ne în mantia luminoasă a virtuţilor morale. Întrupând în fiinţa noastră moralitatea Fericirilor, putem deveni membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, putem dobândi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului.

Cele nouă Fericiri sunt pietre de temelie care asigură binele vremelnic şi cel veşnic al oamenilor. Explicarea Fericirilor este necesară pentru aplicarea cuprinsului lor la viaţa omului contemporan, spre a-i reda acestuia bucuria de a gusta pacea şi fericirea adevărată. Nădăjduim că bunul credincios, primind cu credinţă această comoară preţioasă a Evangheliei, îşi va îmbogăţi sufletul şi va striga fericit cu psalmistul: ”Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” ( Psalmul 118, 162 ).

Privite în ansamblul lor, cele nouă Fericiri cuprind cele mai generale, dar şi cele mai importante principii ale moralităţii şi, totodată, ale desăvârşirii creştine ortodoxe la care ne îndeamnă Mântuitorul Hristos ( Matei 5, 48 ). Scurte ca formulare şi foarte vii în ţesătura lor de învăţături, ele oferă o mare bogăţie teologică, luminând şi sfinţind, în densitatea lor, un larg câmp uman-religios şi social. Spre deosebire de cele zece porunci care aveau un caracter prohibitiv, oprind de la cele rele, Fericirile au un caracter pozitiv şi constructiv, arătând virtuţile pe care trebuie să şi le însuşească un creştin ortodox, pentru a nădăjdui în mântuire în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Viaţa unui creştin ortodox nu trebuie să se limiteze la străduinţa de a nu face răul, ci trebuie să conste şi din străduinţa de a face binele, cât mai mult bine. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în suflet, în locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în locul durităţii, blândeţea şi omenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei, milostenia; în locul urii şi războiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru primatul spiritului şi al dreptăţii.

Câştigându-şi aici pe pământ, în viaţa de toate zilele, anumite virtuţi, creştinul ortodox poate atinge culmea însorită a desăvârşirii morale. O fiinţă omenească împodobită cu florile virtuţilor creştine are certitudinea dobândirii fericirii veşnice în Împărăţia cerurilor. Această Împărăţie dumnezeiască îşi are rădăcinile în sărăcia duhului, are ca tovarăş blândeţea, creşte prin lacrimile vărsate peste suferinţele vieţii prezente şi prin setea de dreptate. Mila, curăţia inimii şi dragostea de pace, sunt florile şi roadele ei. Ea îşi capătă tărie nouă când este bântuită de furtuna prigonirii şi a suferinţei. Fiecare virtute este o fereastră deschisă spre cer, ca o poiană în care străbate raza fericirii cereşti.

Fericirile sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire; sunt unicele leacuri pentru vindecarea relelor ce bântuie omenirea de astăzi. Fiind un adevărat rezumat al Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ele ne ajută să ne împăcăm cu noi înşine şi să ne sfinţim pentru cerul de mâine, unde suntem destinaţi să trăim alături de Dumnezeu ca fii preaiubiţi ai Săi. Împlinind bogatele învăţăminte duhovniceşti cuprinse în Fericiri, noi creştinii ortodocşi putem trăi în armonie cu lumea din jurul nostru şi putem face din această viaţă un adevărat pridvor al paradisului ceresc, unde bucuria şi fericirea vor fi fără sfârşit.

Mulţi caută astăzi fericirea în avuţii materiale, în plăceri trupeşti şi în măririle lumii trecătoare, dar toate acestea nu dau satisfacţii sufletului, creat după chipul lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spunea: ”M-ai făcut după Tine, Doamne, şi nefericită este inima mea câtă vreme nu odihneşte întru Tine”. Numai stăruind în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, (şi nu în ”bisericile” ”casă de adunare mincinoasă, ereticească” create de sectanţi şi apostaţi papistaşi eretici), prin împlinirea Legii Sale de iubire, putem fi fericiţi. Mântuitorul nostru Iisus Hristos înfăţişează laolaltă desăvârşirea şi fericirea, arătând că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală, dobândeşte, prin aceasta, şi fericirea.

Pericopa evanghelică, numită îndeobşte Fericirile, este una dintre cele mai frumoase părţi din Sfânta Scriptură Ortodoxă. Prin tâlcuirea ei putem înţelege însemnătatea Fericirilor pentru viaţa noastră şi, în acest fel, suntem contemporani cu acel moment istoric în care s-au descoperit cele nouă căi pe care trebuie să meargă omenirea răscumpărată pentru a ajunge la fericirea veşnică. Cine înţelege sensul fiecărei Fericiri şi pune în practică mesajul Fericirilor, acela posedă cele nouă chei de aur prin care se pot deschide porţile Împărăţiei veşnice. Acolo sus, în ”raiul lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 2, 7 ), este plinătatea păcii şi a odihnei, promise nouă de Hristos prin cuvintele: ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” ( Ioan 14, 27 ) ; ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” ( Matei 11, 28 ).

Fericirea întâi Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor

Venind pe pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din cătuşele bunurilor materiale, din patima lăcomiei, care înăbuşă dorul după Împărăţia lui Dumnezeu. În Fericirea întâi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe săraci în general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egală cu desăvârşirea şi sfinţenia. Pot exista cerşetori zdrenţuroşi plini de pofte şi păcate, pot exista săraci care doresc să aibă bani şi să se îmbrace luxos, pe care însă împrejurările din afară îi împiedică să fie avuţi. Aşa că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu binecuvântează astfel de persoane, ci îi fericeşte pe cei ”săraci cu duhul” ( Matei 5, 3 ), pe cei care s-au eliberat de patima avuţiei şi şi-au descătuşat inima din tirania dorinţelor păcătoase. ”Săraci cu duhul” sunt cei care nu vor să se îmbogăţească sau care, avuţi fiind, nu iubesc cu patimă cele pe care le posedă, nu sunt robii averii, ci stăpânii ei, gata să împartă bunurile lor cu cei săraci.

Săracii cu duhul, pe care îi fericeşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu sunt cei simpli, fără cultură, adică cei neînţelepţi şi neştiutori, cum socotesc unii, pentru că Hristos a adus în lume lumina cunoştinţei şi adevărul care face pe om liber. Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să fim înţelepţi ca şerpii ( Matei 10, 16 ). Creştinii ortodocşi care cunosc şi urmează pe Domnul sunt învăţaţi de Dumnezeu ( I Tesaloniceni 4, 9 ), fii ai luminii, nu ai întunericului ( I Tesaloniceni 5, 5 ), întrucât au primit învăţătura dumnezeiască de la Biserica Ortodoxă prin harul Duhului Sfânt ( I Corinteni 2, 5; Coloseni 4, 3-6 ; 3, 16 ). ”Săraci cu duhul” nu sunt nici cei săraci de bucurii materiale, cei dezmoşteniţi de soartă sau asupriţi, pentru că Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oameni împotriva celorlalţi.

După interpretarea dată de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de Sfântul Chiril al Alexandriei, ”sărăcia cu duhul” înseamnă ”smerenia de bunăvoie”. Cei ce au această virtute sunt lipsiţi de cele două păcate – trufia minţii şi nemăsurata iubire de sine – care au dus la pierzanie pe îngerii răi şi pe primii oameni. În înţelesul Evangheliei, săraci cu duhul sunt toţi acei avuţi şi neavuţi, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, din orice loc şi timp, care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc pe care nu-l poate umple nici avuţia materială, nici mărirea lumească, nici ştiinţa acestui veac, ci numai Dumnezeu şi darurile Sale veşnice. Ei îşi deşartă mintea de trufaşele tocmeli omeneşti şi îşi eliberează inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca întreaga lor fiinţă să fie umplută de bunuri cereşti şi netrecătoare.

Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, înconjuraţi de onoruri sau încărcaţi de bunuri, nu au lăsat ca acestea să aşeze pe conştiinţa lor funinginea orgoliului, nepăsarea faţă de adevăr şi de bine. Pătrunşi de convingerea că nu posedă nimic de la sine şi că nu se pot mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, ei imploră necontenit harul Său. Eliberaţi de mulţumirea de sine şi de mândria pentru propria lor viaţă, ei se smeresc şi recunosc că mai au încă de făcut mult bine şi zic: ”Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” ( Luca 17, 10 ).

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, încât viaţa lui spirituală a devenit asemenea unui cer care Îl poartă pe Hristos. Acesta s-a născut la Roma dintr-o familie înstărită şi evlavioasă. Educaţia primită acasă şi în şcoală l-a umplut de înţelepciune şi i-a aprins în suflet dorul după Dumnezeu. Fugind de acasă, a ajuns la Edesa, unde a petrecut şaptesprezece ani lângă o biserică, în post, rugăciune şi milostenie. Unui credincios i s-a descoperit în vis că Alexie este ”omul lui Dumnezeu”, având în suflet pe Duhul Sfânt. Spre a nu fi slăvit de oameni, el a părăsit acel loc, ajungând din nou la Roma. Prezentându-se tatălui său ca un călător sărman, acesta fără a-şi cunoaşte fiul, i-a îngăduit să-şi facă o colibă în apropierea casei părinteşti, unde a petrecut alţi şaptesprezece ani, suferind batjocură şi lipsuri, dar fiind iubit de cei săraci pe care-i povăţuia şi-i miluia din hrana primită. Aici a răposat la 17 martie 411, în timpul împăratului Honorius. Alexie, omul lui Dumnezeu, a fost într-adevăr ”sărac cu duhul” pentru că a privit fără încetare la desăvârşirea dumnezeiască şi, străduindu-se să se apropie de ea, şi-a dezlipit inima de avuţiile pământeşti, socotindu-le deşertăciuni.

Răsplata celor săraci cu duhul este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a promis acestora o răsplată prezentă, spunându-le: ”a lor este Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 3 ). Cu alt prilej, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: ”Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” ( Luca 17, 21 ). Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că ”Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Dacă cei lacomi şi alipiţi de forţa gravitaţională a materiei au inima chinuită şi sunt nemulţumiţi, săracii cu inima se bucură de adânca pace. Ei au pacea unui vas ancorat într-un liman sigur. Punându-şi nădejdea în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi necăutând ”la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” ( Psalmul 39, 5 ), cel sărac cu inima este fericit încă de pe pământ, iar în viitor i se va dărui slava şi bucuria cerului.

Fericirea a doua Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

Oamenii acestei lumi, cu judecata lor mărginită, fericesc pe cei bogaţi şi puternici, pe cei ce mănâncă bine şi au parte de râs, veselie şi petreceri. Unii ca aceştia privesc lipsurile, suferinţele, întristarea şi plânsul cu amărăciune şi dezgust, temându-se de ele. Venind în lume, Mântuitorul nostru Iisus Hristos rosteşte cu privire la necazuri şi lacrimi o altă judecată, le socoteşte izvoare de fericire şi trepte de intrare în Împărăţia cerurilor. Când nu reuşim ceva, când ni se întâmplă un lucru neplăcut, când avem o pagubă, când moartea ne răpeşte o persoană iubită, atunci ne copleşeşte jalea şi plânsul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David ( Psalmul 101, 5, 10 ), dreptul Iov ( Iov 30, 16-17 ) şi Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la mormântul lui Lazăr din Betania şi în grădina Ghetsimani ( Ioan 11, 37 ; Matei 26 , 38 ). De aici se vede că supărările şi plânsul fac parte din soarta noastră de oameni. Însă noi trebuie să dăm dovadă de curaj şi să nu ne pierdem nădejdea ( Sirah 30, 23-24; I Tesaloniceni 4, 13 ).

Prin cuvintele ”Fericiţi cei ce plâng” ( Matei 5, 4 ), Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de câştig, studiul o cale de a dobândi cunoştinţe, aşa întristarea poate duce la pocăinţă şi la mângâiere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu fericeşte pe cei stăpâniţi de întristare lumească, ci se referă la lacrimile de pocăinţă care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – ”câştigă îndurarea Stăpânului pentru greşelile noastre şi înaripează dorul spre cele de sus”. Mântuitorul nu-i fericeşte pe cei ce plâng pentru că le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plâng de ciudă că au fost jigniţi, pe cei ce plâng de necaz că au fost prinşi şi pedepsiţi pentru răul săvârşit. Aici este vorba numai de cei ce-şi plâng păcatele prin care au mâhnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vameşul, ca apostolul Petru şi cei care plâng din dorul după desăvârşire. ”Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” ( II Corinteni 7, 10 ).

Părerea de rău pentru păcat este bisturiul care sparge infecţia. Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt mărturia unei căinţe sincere şi zguduitoare, atunci sunt, într-adevăr, aducătoare de iertare şi înnoire. Lacrimile de pocăinţă sunt, pentru păcătoşii care se pocăiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se botează. Ele sunt îmbucurătoare ca roua care dă strălucire florilor de dimineaţă. Lacrimile nu aduc numai o linişte momentană, ci fac lumină înăuntrul nostru, purifică ochiul lăuntric al credinciosului sau conştiinţa lui. Sfântul Ioan Scărarul scria: ”Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima curăţeşte toată partea văzută şi gândită”.

Pe lângă plânsul pentru păcat, există şi plânsul iubirii de Dumnzeu de care nu se despart nici cei desăvârşiţi. Despre cei cu viaţă îmbunătăţită ni se spune că vărsau şiroaie de lacrimi în rugăciunea lor. Acesta este ”plânsul după Dumnezeu”, cum îl numesc Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ”Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezenţa Sfântului Duh, şi reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu”. Inima, cuprinsă de dor şi de entuziasm înfocat după Dumnezeu, strigă: ”Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiască”.

Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viaţa unui tâlhar vestit din Tracia, care a trăit pe vremea împăratului bizantin Mauriciu, la sfârşitul secolului al VI-lea. Acest tâlhar era spaima acelor ţinuturi şi nimeni nu-l putea prinde. Aflând că împăratul este gata să-l ierte, vine la Bizanţ unde, după ce primeşte iertarea, se îmbolnăveşte şi este dus la spital. Aici îşi plânge păcatele încât udă cu lacrimi aşternutul său şi basmaua ce o avea cu el. Pe când plângea cu amar, boala îl invinse şi trecu în lumea cealaltă. Tocmai în acea noapte medicul a visat că diavolii se pregăteau să ducă sufletul tâlharului în iad. Însă deodată au apărut doi îngeri care ţineau în mână o cumpănă şi demonii s-au repezit să pună pe unul din talere hârtiile cu păcatele tâlharului încât talerul s-a lăsat în jos. Atunci îngerii, îngrijoraţi, căutau să găsească ceva bun în viaţa tâlharului pentru a pune pe celălalt taler, dar nu găsiră nimic. Unul însă observă la capul acestuia mahrama udată cu lacrimile pocăinţei. Punându-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipiră în toate părţile. În acel moment, medicul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului, pe care-l găsi mort, iar lângă el basmaua udă cu lacrimi. Din această întâmplare vedem limpede că lacrimile sunt semnul pocăinţei adânci a omului, care atrag milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu.

Răsplata celor ce plâng este mângâierea dumnezeiască. Cel ce plânge e fericit fiindcă scapă de tirania poftelor şi din închisoarea fărădelegilor sale. Cel ce plânge simte mângâierea şi bucuria pe care a simţit-o slăbănogul căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a spus: ”Omule, iertate îţi sunt păcatele tale” ( Luca 5, 20 ). Progresând în viaţa duhovnicească, cel ce plânge descoperă tot mai mult mângâierea lacrimilor. După ce plânsul duhovnicesc ne-a curăţit de patimi, zice Sfântul Simeon Noul Teolog ”atunci, mângâiaţi de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinţei ne umplu de o bucurie şi de o dulceaţă de negrăit”. Celor ce plâng pentru păcate, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le promite bucuria din Împărăţia cerurilor, unde ”Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” ( Apocalipsa 7, 17 ).

Fericirea a treia Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul

Trăind în societate, semenii noştri se pot opune uneori voinţei noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate şi de multe ori putem fi păgubiţi şi jigniţi. În astfel de situaţii, firea noastră păcătoasă ne îndeamnă să ne mâniem, să ne înfuriem, să ne răzbunăm cu cruzime împotriva duşmanilor şi chiar să lovim. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a răbdat lipsa de credinţă a celor din neamul său, Care a fost indulgent cu slăbiciunile şi frica Apostolilor Săi şi a primit moartea ca un Miel nevinovat, ne învaţă blândeţea şi ne spune: ”Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Matei 11, 28 ). Blândeţea a caracterizat pe Sfinţii Apostoli, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a trimis în lume ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ( Matei 10, 16 ). Blândeţea trebuie să fie principala virtute a oricărui creştin ortodox, căci Mântuitorul nostru Iisus Hristos numeşte adesea pe credincioşi ”oi” ( Ioan 10, 1 ) şi ”miei” ( Ioan 21, 15 ), animale recunoscute ca cele mai blânde.

Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi al iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra şi a nu se supăra de nimic. Blândeţea este o putere a sufletului desăvârşit prin care omul îşi păstrează calmul şi seninătatea în mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii săi. Sfântul Marcu Ascetul arată că ”blândeţea este temelia răbdării, ajutătoarea frăţietăţii, frâna împotriva enervării, imitarea lui Hristos şi pricină de bucurie”. Prin blândeţe se izolează răul, se curmă gâlceava şi scânteia războiului nu ia foc. Cel blând nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-şi bate joc, nu grăieşte de rău, nici nu osândeşte pe semenii săi. Cel blând nu se mânie şi nu se răzbună când este înfruntat şi jignit. De aceea, înţeleptul Solomon grăieşte: ”Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce-şi stăpâneşte duhul e mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi” ( Pilde 16, 32 ).

De blândeţe dă dovadă acel credincios care priveşte ocara sau nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu în vederea unui bine ce-l va primi mai târziu ( conform II Regi 16, 12 ). Culmea blândeţii stă în iubirea faţă de cei ce ne pricinuiesc necazuri şi supărări, poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: ”Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” ( Matei 5, 44 ). Sfântul Ioan Scărarul defineşte blândeţea ”păstrarea seninătăţii interioare şi a iubirii faţă de cel ce ne supără când este de faţă”. Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc, să ocolim orice prilej de vrajbă. Cu asprime şi cel bun se înăspreşte, pe când cu blândeţea se face bun şi cel rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Când un om mânios întâlneşte pe un om blând, este ca şi cum s-ar scufunda în apă un fier care arde”. O minunată lecţie de blândeţe ne dă Sfântul Macarie cel Mare. Odată mergea cu un ucenic prin pustie. Înaintând mai repede, ucenicul a întâlnit la o răspântie de drum pe un preot păgân căruia s-a adresat cu mânie: ”Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului”. Preotul păgân, mâniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tânăr, care a căzut la pământ, ameţit. Plecând mai departe, preotul păgân îl întâlneşte pe Macarie, care îi zice: ”Dumnezeu să-ţi ajute, iubite frate, şi să-ţi lumineze călătoria”. Mişcat de acest salut, preotul idolesc îi zise: ”Cum de mă numeşti frate, că doar sunt păgân şi tocmai mai înainte ţi-am trântit la pământ ucenicul”. Macarie îi răspunse: ”Acum, cu atât mai mult, îţi doresc drum bun, după ce ai apucat pe un drum rău, al răzbunării. Iar frate te numesc pentru că toţi avem un Tată, pe Dumnezeu”. Vorbirea binevoitoare a Sfântului Macarie l-a emoţionat profund pe preotul păgân şi, după o lungă convorbire, a cerut să fie botezat şi s-a încreştinat. Iată cum blândeţea cucereşte inima şi face bun pe cel rău.

Blândeţea este echilibrul spiritual faţă de sine şi faţă de semeni. Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poartă un titlu de mare nobleţe: ”om blând”. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună înrâurire asupra celor din jur şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, cei blânzi se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Înnobilându-se necontenit pe sine, omul blând emană din fiinţa sa o mare putere de transformare a societăţii. Pe calea blândeţii, el pătrunde în sufletele oamenilor şi, prin puterea blândeţii, el câştigă simpatia şi bunăvoinţa oamenilor. Numai aceia care au inima blândă, plină de sentimente de îngăduinţă şi răbdare, pot afla cu adevărat ”odihna sufletelor” ( Matei 11, 29 ).

Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Această făgăduinţă poate fi interpretată şi ca o proorocie pentru urmaşii Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, prin blândeţe, aveau să stăpânească sufleteşte lumea, cucerind-o pentru viaţa creştină ortodoxă. Viaţa şi atitudinea celui blând este tonică în domeniul aplanării conflictelor dintre oameni. Prin forţa spirituală a celui blând participăm şi noi la moştenirea scumpă crescută din legea frăţiei, a respectului şi iubirii faţă de om ca chip al lui Dumnezeu. Pământul făgăduit celor blânzi este ”pământul celor vii” ( Psalmul 114, 9 ), unde moartea n-are loc de sălăşluire, iar viaţa este fără de sfârşit. Cei ce întrupează blândeţea Mântuitorului nostru Iisus Hristos trăiesc cu nădejdea că, pentru blândeţea, răbdarea şi smerenia lor, vor primi dincolo de tărâmul acestei vieţi, ca moştenire veşnică, ”pământul cel nou” ( II Petru 3, 13 ; Apocalipsa 21, 1 ).

Fericirea a patra Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura

Dreptatea socială este o virtute morală prin care se dă fiecărui om ceea ce i se cuvine. Trăind în societate, oamenii sunt datori să respecte cele ce aparţin semenilor lor: numele lor bun, demnitatea lor personală, averea şi viaţa lor. De asemenea, oamenii sunt datori să respecte legile şi bunurile statelor, să se supună autorităţilor, să plătească impozitul datorat, să cinstească pe dregători. O astfel de dreptate este temelia ordinii într-o societate. Proorocul Isaia spunea: ”Roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea” ( Isaia 32, 17 ). Dreptatea este plăcută lui Dumnezeu, ”că drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţa Lui spre cel drept priveşte” ( Psalmul 10, 7 ). Cuvântul ”dreptate” poate fi interpretat, deci, ca o virtute socială pentru care creştinul ortodox trebuie să râvnească şi să lupte. Când este împlinitorul dreptăţii în lume, creştinul ortodox poate fi fericit.

Totuşi, în Fericirea a patra Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu se referă la dreptatea socială, ci la sfinţenie, sau la desăvârşirea sufletească, care se dobândeşte prin împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Aici Domnul îi declară binecuvântaţi pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuieşte ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi aceia care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze şi să se realizeze binele în toate formele lui. Căci cuvântul ”dreptate” are sensul din Vechiul Testament, însemnând cucernicia, virtutea în general, pe scurt, desăvârşirea morală creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie firească şi continuă, ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrană trupească.

Modelul sublim şi veşnic al desăvârşirii noastre este Hristos în Care ne-am îmbrăcat prin Botez în Biserica Ortodoxă şi al Cărui nume îl purtăm. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că omul nu poate fi pe deplin mulţumit atunci când i se împlinesc numai dorinţele trupeşti. Când a fost ispitit de diavol în pustiul Carantaniei şi i-a cerut să prefacă pietrele în pâini, Iisus i-a răspuns acestuia: ”Nu numai cu pâine va trăi omul” ( Matei 4, 4 ). În altă împrejurare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: ”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui” ( Ioan 4, 34 ). Dacă mâncarea Domnului este împlinirea voii Tatălui, iar voia Tatălui este mântuirea noastră, mâncarea Domnului este mântuirea noastră. Această mântuire se realizează vieţuind în Hristos, prin Care viaţa noastră se susţine şi sporeşte.

Niciodată nu trebuie să fim mulţumiţi de noi înşine, ci să tindem a face mai mult, căci starea pe loc în viaţa creştină ortodoxă înseamnă regres. Cine se socoteşte drept şi bun, acela înţepeneşte pe drum, se pietrifică precum s-a făcut stâlp de sare femeia lui Lot care a privit înapoi ( Facere 19, 26 ). Sfântul Apostol Pavel zicea: ”Nu socotesc că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit, ci o urmăresc că doar o voi cuceri” ( Filipeni 3, 12 ). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirma: ”Noi trebuie să flămânzim de mântuirea noastră, să însetăm de voia dumnezeiască. Iar a înseta de mântuirea noastră înseamnă a căuta unirea lui Hristos, prin predarea noastră lui, din iubire”. Numai în Hristos Care s-a întrupat pentru noi avem hrană nesfârşită care ne ridică din toate neputinţele şi ne umple de viaţă fără de sfârşit. Sufletul nostru, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, năzuieşte după Izvorul şi Ziditorul Său: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” ( Psalmul 41, 1-2 ). Un astfel de dor irezistibil după cer l-a avut Sfântul român Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul). Dornic de o viaţă mai desăvârşită, a plecat în anul 1936 de la Mănăstirea Neamţu în Ţara Sfântă. Stabilindu-se la Mănăstirea ”Sfântul Sava”, a trăit ca un înger în trup de muritor, biruind ispitele care veneau de la oameni şi de la diavoli. Ajuns egumen la schitul românesc de la Iordan, virtuţile lui au înflorit în întreaga lor strălucire. Nemulţumit de sine şi dornic de a stabili o intimitate vitală cu Hristos, se retrage la peştera ”Sfânta Ana” din pustia Hozeva unde, prin osteneli aspre, post îndelungat, rugăciune neîncetată şi priveghere atinge nepătimirea şi culmea desăvârşirii. Ştiind dinainte data morţii, moare la 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, iar moasştele sale izvorăsc mireasmă, daruri şi binecuvântări. El, care a făcut din dorul de pustie dor de patria cerească, ne îndeamnă: ”Precum aleargă caprioara/ Grăbindu-se către izvor/ Aşa să alergăm spre Domnul/ Înaripaţi cu sfântul dor”.

Răsplata făgăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos celor ce-L caută cu iubire mistuitoare, adică celor ce caută ”Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” ( Matei 6, 33 ) este saturarea. Această saturare promisă trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor după desăvârşire şi sfinţenie, în viaţa aceasta numai parţial, iar în viaţa viitoare în mod deplin ( conform Matei 19, 29 ). Dacă plăcerile legate de bunurile materiale nu satisfac desăvârşit, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie neîncetată, cum spunea Iisus, la fântâna lui Iacob, către femeia samarineancă: ”Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac” ( Ioan 4, 14 ). Aceasta înseamnă că cel ce se înfruptă din darurile Duhului Sfânt, ”Vistierul bunătăţilor ”, are mulţumire multă aici pe pământ, iar în veşnicie se vor bucura deplin. Acolo, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, ”nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii” ( Apocalipsa 7, 16-17 ).

Fericirea a cincea Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui

Cât timp trăieşte pe pământ, fiinţa omenescă îndură multe şi felurite suferinţe. Unii sunt bolnavi, iar alţii sunt singuri şi părăsiţi. Unii n-au pe nimeni să-i îngrijească şi să-i mângâie. Alţii trăiesc în mare mizerie încât la moartea lor nu se găseşte nimeni să-i îngroape. În astfel de situaţii, creştinul ortodox trebuie să răspundă cu un sentiment de milă şi să acţioneze cu fapte de îndurare. Mila faţă de aproapele este o fiică a iubirii de oameni, căci zice Sfântul Grigorie de Nyssa: ”Mila este împreună pătimirea faţă de cei căzuţi în suferinţă”. Îndurarea creştină ortodoxă izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele ( Matei 22, 36-39 ) şi constă din ajutorarea celor aflaţi în nevoie.

”Binefacerea este ceva măreţ şi dumnezeiesc – ne scria Sfântul Ciprian, – ea este o mare mângâiere a credincioşilor, un adăpost mântuitor, o ancoră a nădejdii. Ea este adevărata şi cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul căreia creştinul dobândeşte har, Îl câştigă pe Hristos ca judecător îndurat”. Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu Cel ”mult-milostiv” ( Psalmul 85, 14 ) şi Îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Tatălui ceresc. Mântuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire mărturisită printr-o totală dăruire de Sine, până la jertfa de pe Cruce. Când îi vedea pe oropsiţii vieţii, le striga: ”Milă Mi-e de popor” şi îndată turna balsamul tămăduitor peste rănile celor suferinzi şi cu o inimă zdrobită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” ( Ioan 15, 12 ). Îndemnându-ne să ascultăm această poruncă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: ”Fă-te celui lipsit dumnezeu, urmând milei lui Dumnezeu”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei ( Matei 11, 28 ; 15, 32 ), ne-a arătat că de felul cum ne vom achita de această datorie atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi ( Matei 5, 7 ) pentru că într-adevăr ”mai fericit este a da decât a lua” ( Fapte 20, 35 ). ”Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” zice un dicton vechi. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” ( Matei 25, 40 ). Această convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins să fie milostiv de la vârsta de zece ani când preotul a spus în predică că cel ce dă săracului pune chiar în mâinile lui Hristos. Mergând acasă îngândurat şi îndoielnic, a văzut pe cineva dând pâine unui sărac zdrenţuros şi în clipa aceea chiar Iisus stătea alături luând în mâinile Sale pâinea şi binecuvântându-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins că tot ce dă săracului dă lui Hristos. Şi mărturiseşte că tot timpul vede chipul lui Hristos stând deasupra capului săracilor. De aceea este cuprins de frică şi face milostenie după putere.

”Chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfânta Biserică în cele şapte fapte ale îndurării sufleteşti. Faptele îndurării trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând ( Matei 25, 35 ); a adăpa pe cel însetat ( Matei 25, 35; 10, 42 ); a îmbrăca pe cel gol ( Matei 25, 36 ; Iacob 2, 15 ) ; a primi în casă pe cel străin ( Matei 25, 35 ); a căuta pe cel bolnav ( Matei 25, 36 ; II Corinteni 1, 4 ); a cerceta pe cel robit ( Matei 25, 36 ); a îngropa pe cel răposat ( Ioan 19, 38 -42 ). Faptele îndurării sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte ( Iacob 5, 20 ); a învăţa pe cel neştiutor ( I Timotei 2, 4 ); a sfătui pe cel îndoielnic ( Fapte 17, 27 ) ; a ne ruga pentru aproapele ( Efeseni 6, 18 ; I Timotei 2, 1 ) ; a mângâia pe cel întristat ( Romani 15, 4 ) ; a răbda pe cei ce ne pricinuiesc necazuri ( Luca 21, 19 ; I Petru 2, 19-21 ); a ierta celor ce ne greşesc ( Matei 6, 12-15 ).

Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni ( Luca 14, 12-14 ). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie ( Matei 6, 2-4 ). Poporul nostru are o zicală plină de înţelepciune: ”Fă binele şi aruncă-l în apă”. Adică, nu calcula folosul ce l-ai putea avea, ajutând pe cineva, ci fă-o dezinteresat, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. Să săvârşim binele cu dărnicie şi cu convingerea că Domnul a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi.

Cea dintâi răsplată pe care ne-o oferă facerea de bine este bucuria inimii ( conform Isaia 58 , 8 ). Cei milostivi primesc în viaţa pământească ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu ( Psalmul 40, 1 ; Tobit 11, 14 ). Pentru milostenia noastră, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne va ierta păcatele, cum spune Sfântul Apostol Petru: ”dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8 ; conform Iacob 5, 20 ). Dacă suntem buni cu semenii noştri vom scăpa de focul iadului fiindcă ”milostenia izbăveşte de la moarte” ( Tobit. 12, 9 ) şi ”mila biruieşte în faţa judecăţii” ( Iacob 2, 13 ). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că noi, creştinii ortodocşi, cu milostenia putem cumpăra raiul, nu doar că acesta ar fi ceva de cumpărat cu bani, ci pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem ce e bine, să ne înavuţim în fapte bune, să fim darnici, să fim cu inima largă, agonisindu-ne bună temelie în veacul viitor, ca să dobândim viaţa veşnică (conform I Timotei 6, 18-19).

Fericirea a şasea Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Inima omului este forul intern sau centrul vital al gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor care stau la baza cuvintelor şi faptelor noastre. O inimă curată este podoaba vieţii noastre duhovniceşti, palat preţios în care domneşte Hristos ( conform Ioan 14, 23 ). De aceea, în aprecierea morală a activităţii creştinului ortodox, Mântuitorul a subliniat însemnătatea celor dinlăuntrul inimii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a oprit nu numai omorul, interzis în Legea Veche, ci şi mânia pentru că ”din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” ( Matei 15, 19 ). De asemenea, a mai spus: ”Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prinosul inimii grăieşte gura lui” ( Luca 6, 45 ). Într-adevăr, poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care răsar păcatele, dar, în acelaşi timp, ele însele constituie păcate grele, atunci când le-am dat consimţământul.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a cunoscut adâncul tainic al fiinţei umane, preţuieşte foarte mult curăţia inimii şi fericeşte pe cei neprihăniţi. Cei curaţi cu inima sunt în primul rând cei nevinovaţi, lipsiţi de vicleşug, ca Natanael ( Ioan 1, 47 ) şi ca pruncii ( Matei 18, 3-4 ). Apoi posedă curăţia inimii aceia care, prin eforturi stăruitoare, au smuls rădăcinile păcatului din fiinţa lor cultivând, în locul acestora, gânduri şi sentimente frumoase. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în general şi cu deosebire a păcatului desfrânării. De multe ori gândurile lumeşti şi îngrijorările excesive, necazurile şi preocupările împiedică inima noastră să vadă lumina poruncilor dumnezeieşti. Fără această lumină viaţa noastră devine tot mai nefericită încât simţim nevoia să ne rugăm cu psalmistul David: ”Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” ( Psalmul 50, 11 ).

Asemănând inima cu ochiul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ”Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” ( Matei 6, 22-23 ). Ochiul este organul vederii pământeşti, iar inima este organul contemplării lui Dumnezeu. După cum numai ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede, tot aşa numai cel cu o inimă curată, neacoperită de ceaţa gândurilor şi a poftelor rele, poate oglindi strălucirea chipului lui Dumnezeu. Când ochiul sufletului e întunecat de păcat, lumina lui nu mai poate fi o călăuză bună vieţii pe calea mântuirii. Curăţind ochiul lăuntric al inimii de bezna patimilor, vom putea creşte de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu, cel mai înalt ideal îmbiat vreodată omului.

Spre acest ţel al sfinţeniei au tins adevăraţii credincioşi, făcând inima lor locaşul lui Hristos, asemenea Sfântului Ignatie Teoforul (m. 107 ). Acesta a trăit pe vremea împăratului Traian şi a fost episcop în Antiohia Siriei. Se spune că el este acel copil pe care Iisus, luându-l în braţe, a spus: ”De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 18, 3 ). Pentru credinţa sa în Hristos a fost dus la Roma spre a fi aruncat la fiarele din circ. În drumul său spre moarte, el avea mereu numele lui Iisus pe buzele sale. Întrebându-l păgânii de ce îşi aminteşte de acest nume, el le-a răspuns că-L mărturisea cu gura pe Acela pe Care totdeauna L-a purtat în inima sa. De aceea Ignatie dorea moartea cu căldură, o aştepta ca pe un moment de culminantă fericire în care să se unească deplin cu Domnul. ”Lăsaţi-mă să fiu mâncat de dinţii fiarelor – zicea el – ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos”. Sosind în amfiteatrul de la Roma, a fost sfâşiat de leii din arenă, rămânând din trupul său doar câteva oase mari şi inima pe care scria numele lui Hristos. Pentru marea lui dragoste din inimă faţă de Domnul i se spune Teoforul, adică ”purtătorul de Dumnezeu”. De aici se vede măreţia omului neprihănit. Bine spunea Sfântul Efrem Sirul: ”Pământul nu poate purta paşii lui Dumnezeu, dar o inimă curată Îl poartă în ea”.

Unde lipseşte curăţia inimii apare războiul lăuntric, corupţia, domină pornirile dobitoceşti asupra duhului, destrăbălarea, divorţurile, criminalitatea, violenţa şi războiul. De aceea, înţeleptul biblic îndeamnă: ”Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea tâşneşte viaţa” ( Proverbe 4, 23 ). Curăţia inimii este condiţia principală a unei fapte cu adevărat creştine, căci din sufletul omenesc îmbunătăţit odrăslesc atâtea lucruri bune: castitatea trupească, evlavia roditoare, eficienţa în muncă şi generozitatea iubitoare. Inima curată e împodobită prin excelenţă cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care constituie izvorul bogat şi curat al tuturor faptelor bune. Puritatea este, totodată, o sursă binecuvântată de sănătate şi înţelepciune, de integritate spirituală şi morală. Oamenii frumoşi, cu privirile senine, cu feţele frumoase şi sângele curat sunt cei care trăiesc potrivit Legii dumnezeieşti, menţinându-şi mintea liberă de orice patimă rea şi inima străină de orice poftă dezordonată şi păcătoasă.

Răsplata celor neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate să-L vadă cu ochii săi pe Dumnezeu în fiinţa sau esenţa Sa, pentru că ”pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” ( Ioan 1, 18 ). Dar Cel nevăzut prin fire se face văzut în făpturile Sale ( conform Romani 1, 20 ) , întocmai ca meşterul care îşi întipăreşte în conştiinţă, în inimă, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: ”Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” ( Ioan 14, 23 ). După cum metalul curăţit de rugină străluceşte la soare şi trimite raze şi scânteieri, tot aşa se întâmplă şi cu omul dinăuntru. În inima curată se oglindeşte lumina cerească a dumnezeirii ( conform Luca 17, 21 ). Însă vederea lui Dumnezeu în viaţa prezenţă nu este deplină fiindcă ”acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” ( I Corinteni 13,12 ) . Proorocia Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu privire la plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia lumii de dincolo. În cartea Apocalipsei citim că drepţii, învrednicindu-se a petrece cu Cel Preaînalt, ”Îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” ( Apocalipsa 22, 3-4 ) .

Fericirea a şaptea Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Prin păcatul neascultării strămoşului Adam ne-am osândit şi ne-am făcut vrăjmaşi lui Dumnezeu, ”fii ai mâniei” ( Efeseni 2, 3 ), pierzându-ne în moarte ( conform Romani 6, 23 ) . Moartea e punctul extrem al stării noastre de înstrăinare şi vrăjmăşie în care ne-am situat faţă de Dumnezeu prin păcat. Dar la ”plinirea vremii” venind în lume Fiul lui Dumnezeu ne-a împăcat cu Tatăl ”desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său” ( Efeseni 2, 15 ) şi ”făcând pace prin sângele Crucii Lui” ( Coloseni 1, 20 ). În noaptea Naşterii Domnului îngerii aduc solia păcii: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” ( Luca 2, 14 ). Noi, creştinii ortodocşi, care ”ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” ( Romani 5, 10 ) , suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, ”pacea noastră” ( Efeseni 2, 14 ). Pacea, întemeiată pe adevăr şi dreptate, trebuie să fie legea noastră de vieţuire.

Toate bunurile pământului nu pot să ne fie plăcute fără pace, pentru că fără aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Pacea oferă condiţiile indispensabile şi prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în vederea prosperităţii şi a fericirii. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe cei ce se străduiesc neîncetat pentru realizarea şi menţinerea păcii ( Matei 5, 9 ). După învăţătura Bisericii Ortodoxe ”făcătorii de pace” sunt, în primul rând, cei ce săvârşesc jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, pentru ca ”pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile noastre şi cugetele noastre întru Hristos Iisus” ( Filipeni 4, 7 ). Biserica este făcătoarea de pace, prin excelenţă, întrucât este fidelă propovăduitoare şi slujitoare a păcii sfinte, rugătoare şi osârduitoare pentru ca să fie pace şi înfrăţire pe pământ. Aproape în toate slujirile ei, ea se roagă ”pentru pacea de sus” , ”pentru pacea a toată lumea”, împărtăşind şi dorind ”pace tuturor”, întru pacea Mirelui ei.

Făcători de pace sunt, de asemenea, toţi cei care iartă pe duşmanii lor şi, prin intervenţii înţelepte şi prin comportare exemplară, contribuie la stingerea certurilor şi conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie. De dragul păcii trebuie să facem unele concesii, ”să ne purtăm sarcinile unii altora” ( Galateni 6, 2 ) , să ne păzim de contrazicerea fără motiv serios şi de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. În această privinţă, Sfântul Apostol Petru îndeamnă: ”Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug ; să se ferească de rău şi să facă bine ; să caute pacea şi s-o urmeze” ( I Petru 3, 10-11 ). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul ortodox iubitor de pace foloseşte toate armele credinţei cu scopul de a rămâne în comuniune frăţească cu semenii săi sau se împacă cu dânşii când s-a aprins mânia, cearta sau războiul. Creştinul ortodox iartă celui ce i-a greşit şi cu bunătatea îl dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce la pace, biruind astfel răul cu binele ( conform Romani 12, 19-21 ).

Făcătorii de pace sunt, pe bună dreptate, consideraţi şi aceia care stabilesc armonia cuvenită între pornirile trupului lor şi voinţa sufletului, prin stăpânirea deplină exercitată de suflet. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit să aducă în suflete liniştea pe care o dă cugetul curat şi uşurat de povara păcatului. Această pace lăuntrică adusă de Iisus Hristos este fiica iubirii şi soră a iertării. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioară care preface pornirile rele din om în forţe binefăcătoare. În acest înţeles scrie Fericitul Augustin: ”Fierbe cineva împotriva ta? Lasă-l să fiarbă! Tu, roagă-te! Urăşte numai febra sufletului său”. Din cele spuse, ca şi din experienţa personală, cunoaştem că pacea este rezultatul unei biruinţe sufleteşti, este o victorie asupra omului împătimit din noi şi se câştigă cu preţul unor mari jertfe.

Despre însemnătatea duhovnicească a păcii lucrătoare ne edifică un minunat exemplu din Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acolo citim că odată, pe când Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga în chilia sa, a auzit un glas din cer zicându-i: ”Macarie, încă n-ai ajuns la măsura virtuţii ca şi cele două femei din cetate”. În dimineaţa următoare, bătrânul pustnic se trezi, îşi luă toiagul şi o porni spre oraşul unde locuiau cele două femei. Ajuns la casa lor, a fost întâmpinat cu bucurie. Apoi le-a rugat să-i spună care este rânduiala vieţii lor, cum au reuşit ca, în lume fiind, să ajungă la desăvârşire. La început ele au refuzat să-i răspundă, dar la stăruinţa pustnicului au răspuns astfel: ”Noi nu ne cunoaştem dintru început. Acum suntem soţiile a doi fraţi. Astăzi se împlinesc cincisprezece ani de când petrecem în aceeaşi casă şi nu ne amintim să ne fi dorit rău una alteia sau să ne fi certat vreodată, ci am trăit în pace şi bună înţelegere până acum. Nu demult am făcut jurământ să nu ne despărţim niciodată şi să nu ne jignim cu nici un cuvânt nesocotit până la moartea noastră”. Auzind aceasta, Sfântul Macarie s-a minunat cum virtutea păcii înalţă pe om la desăvârşire.

Făcătorii de pace împlinesc o lucrare asemănătoare cu cea săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al păcii răul şi duşmănia dintre oameni. De aceea, aceştia primesc de la Domnul o numire harică şi nobilă, asemănătoare cu a lui Hristos, Împăratul păcii întru istorie şi eternitate: ”făcătorii de pace”, ”fiii lui Dumnezeu se vor chema” ( Matei 5, 9 ). Aceasta constituie cea mai înaltă cinste, cea mai mare răsplată la care se asociază, în mod firesc, şi fericirea corespunzătoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, dacă seamănă ură şi vrăjmăşie, dacă trăieşte în certuri şi în război. Pacea lui Dumnezeu odrăsleşte pacea lăuntrică şi amândouă ne dau puterea de a face pace în lume. Noi toţi creştinii ortodocşi avem datoria de a face pace, precum ne porunceşte Sfântul Apostol Pavel: ”Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evrei 12, 14 ).

Fericirea a opta Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor

Noi, oamenii, creştinii ortodocşi suntem făcuţi de Dumnezeu să iubim, să fim iubiţi, să avem parte de bucurie, de pace şi de mângâiere de la semenii noştri. Dar de multe ori se abate asupra noastră prigoana, care izvorăşte din ură, ne loveşte în suflet şi în trup, pricinuieşte suferinţă, necaz şi durere. De asemenea, dacă voim să săvârşim binele, dreptatea şi virtutea în general, ne atragem asupra noastră ura şi pedeapsa celor răi. A spune adevărul este o virtute care cere eroism până la sacrificiu şi mucenicie. A săvârşi dreptatea înseamnă să fii pregătit să primeşti cu răbdare şi cu bărbăţie uneltirile vrăjmaşe ale potrivnicilor dreptăţii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să privim aceste situaţii supărătoare ca pe o binecuvântare şi îi fericeşte pe cei ce au puterea să învingă toate aceste obstacole care stau în calea împlinirii dreptăţii şi a adevărului.

În Fericirea a opta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se adresează celor prigoniţi pentru dreptate. Aici, cuvântul ”dreptate” înseamnă - cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur - dreapta credinţă şi viaţa neprihănită, sfinţenia. Sunt drepţi aceia care duc o viaţă ireproşabilă, împodobită cu fapte bune, aceia care se străduiesc să aibă un nume mai bun şi care tocmai de aceea pot avea o bună mărturie de la cei din jurul lor. Dreptatea trebuie urmărită nu numai în faţa oamenilor care cunosc doar cele din afară, ci mai ales înaintea lui Dumnezeu Care priveşte în inimă. În acest înţeles a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ”De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 20 ). Aşadar, cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor ortodoxă sau pentru virtuţile lor creştine, au suferit din partea semenilor.

Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul patriarhului Iacob şi aproape toţi care, de-a lungul veacurilor, au primit poruncă de la Dumnezeu să combată răul, minciuna şi rătăcirile idoleşti şi să predice adevărul şi dreptatea. Aşa au fost proorocii Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezătorul. Bine spunea Sfântul Apostol Pavel: ”Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne” ( Evrei 11, 35-37 ). Modelul sublim al dreptăţii este Fiul lui Dumnezeu, ce a venit în lume ca ”om al dreptăţii” întru Care nu s-a găsit vicleşug. Nimeni nu L-a vădit de păcat, nici de minciună, nici de vreun rău cât de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepţi i-a mustrat, pe cei sărmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Şi, totuşi, nimeni n-a fost mai urât, mai batjocorit, mai prigonit decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A fost răstignit pe cruce pentru cauza dreptăţii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a proorocit ucenicilor Săi că şi ei vor fi prigoniţi: ”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” ( Ioan 15, 18-19 ). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a numit ”fericiţi” pe toţi aceia care au puterea să sufere batjocuri, prigoane şi chinuri pentru biruinţa dreptăţii, a binelui şi a adevărului în lume. Numărul acestor ”fericiţi”, care au suferit pentru credinţa si dreptatea adusă de Hristos, este nesfârşit. Biserica noastră Ortodoxă îi numeşte martiri sau mucenici. Frumuseţea vieţii lor constă în aceea că au fost atât de legaţi de credinţa în Hristos, încât au mărturisit că de Hristos nu-i poate despărţi ”necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia” ( Romani 8, 35 ). Atitudini asemănătoare au manifestat în multe momente din istoria Bisericii credincioşii ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţa cea dreaptă şi pentru adevărul Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Un exemplu, în această privinţă, îl avem pe Sfântul Mucenic Iachint (m. 108), care era din Cezareea Capadociei şi a trăit pe vremea împăratului Traian. Tânărul, în vârstă de douăzeci de ani, era gardian al camerelor împărăteşti şi, fiind creştin ortodox, se ruga în ascuns, păzind cu sfinţenie legea Evangheliei. Într-o zi de mare praznic păgânesc, fiind de faţă şi împăratul, Iachint a fost pârât de un oştean păgân din aceeaşi gardă că-l văzuse şi îl auzise rugându-se în taină unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Său. Furios că la curtea sa a îndrăznit să calce legile ţării, suveranul a poruncit că tânărul creştin ortodox să fie adus înaintea sa, după care l-a silit să guste din cărnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat şi, cu multă bărbăţie, a mărturisit pe faţă credinţa sa ortodoxă în Hristos. După ce l-au bătut cumplit peste tot trupul, l-au închis în temniţă, unde i s-au dat spre mâncare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos n-a vrut să guste din acestea, ci a rămas postind 40 de zile. Slăbind de foame şi de suferinţă, Iachint şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa dreptăţii, ca dar ceresc pentru osteneală.

Răsplata celor prigoniţi pentru dreptate constă mai întâi din bucuria pe care o simt aceştia. Aşa a simţit-o Sfântul Arhidiacon Ştefan care, în timp ce era omorât cu pietre, ”privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” ( Fapte 7, 55 ). Aşa a simţit-o Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în timp ce era nedreptăţit, exilat şi prigonit, rostea mereu: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” . Cine a ajuns la măsura de a înfrunta liniştit şi bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Împărăţia cerurilor, care este ”dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17 ). Prigonirile sunt pietrele preţioase cu care este împodobită în cer cununa sfinţilor. Deci, dacă dorim să fim împreună cu Hristos în veşnicia fericită, atunci trebuie ca, aici, pe pământ, să ne facem părtaşi patimilor Sale. În Urmarea lui Hristos citim: ”Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci, rabdă cu Hristos, de vrei să împărăţeşti cu El”. Starea de dreptate îl face pe om vrednic de a fi numărat în ”ceata drepţilor” care gustă fericirea raiului. Într-adevăr, răsplata deplină pentru cei ce suferă pentru realizarea binelui în lume va fi dată în ceruri. În acest sens, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se roagă: ”Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” ( Ioan 17, 24 ).

Fericirea a noua Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocârî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

În Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credincioşii tuturor veacurilor care ştiu că ”prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” ( Fapte 14, 22 ). De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria: ”Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” ( II Tim. 3, 12 ). În toate generaţiile de creştini ortodocşi a existat pe lângă mucenicia sângelui şi o mucenicie a evlaviei. Dacă prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creştine au încetat de mult, totuşi, chiar în vremea de astăzi, există o pătimire pentru credinţa ortodoxă. Fiindcă, întreaga viaţă a unui creştin ortodox, când e trăită după Evanghelie, este o mucenicie şi o cruce. Într-adevăr, cei ce urmează astăzi calea lui Hristos în credinţa noastră ortodoxă, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi ipocriţi sau ”înapoiaţi”. Mărturisirea lui Hristos în Ortodoxie devine izvor de neînţelegeri şi luări în râs, de ostilităţi şi marginalizări, din partea rătăciţilor sectanţi, ereticilor papistaşi, atei şi alte categorii aflate în întunericul necredinţei. Din toate acestea se vede clar necredinţa şi păgânismul zilelor noastre.

Ura împotriva ucenicilor este ura împotriva Fiului lui Dumnezeu, este dovada că facem parte din Biserica Ortodoxă sau Trupul lui Hristos, Care ne-a spus: ”Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” ( Ioan 15, 20 ). Crucea este punctul de plecare, dar şi substanţa vieţii creştine ortodoxe. Crucea, oricare ar fi ea: boală, moarte, prigoană, ura celor răi, eşec, sărăcie, este o dovadă că aparţii lui Hristos, că eşti fratele Lui, că porţi haina Lui mohorâtă ce I s-a dat când era dus la moarte. Creştinul ortodox înţelept ştie că este dator să suporte cu inima voioasă ocara pentru credinţă, cum ne încurajează Sfântul Apostol Iacob: ”Drept mare bucurie să socotiţi, fraţilor, feluritele ispite în care cădeţi ... ca să fiţi desăvârşiţi” ( Iacob 1, 2-4 ). Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe toţi aceia care vor suferi ocări, prigoniri şi chiar moarte din cauza credinţei în El şi din cauza predicării Evangheliei în lume. Prin suferinţele lor, creştinii ortodocşi au prilejul să-L preamărească pe Domnul şi să experieze mângâierile speciale ale prezenţei Sale.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: ”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” ( Matei 10, 28 ). Un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos priveşte suferinţa sa personală ca o semnătură, ca un semn dumnezeiesc ce se află pe calea care duce la cer. Aşa au privit suferinţa martirii creştinismului ortodox care constituie pentru noi ”pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare” ( Iacob 5, 10 ). Ei au mers spre temniţe întunecoase, spre spânzurători şi spre ruguri cu zâmbetul pe buze, şi coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flămânzi, cântând psalmi şi imne de preamărire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Ortodoxă pomeneşte ziua morţii sfinţilor mucenici ca o zi de biruinţă şi de bucurie. Noi ne asemănăm acestora atunci când răbdăm în linişte clevetirile şi derâderile pentru pricina că ne rugăm şi postim, ne spovedim la preotul duhovnic şi participăm în mod frecvent la slujbele bisericeşti în Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această răbdare va fi primită de Dumnezeu ”ca o jertfă de sânge”, fiindcă Hristos, prin sângele Său, a sfinţit toate ”crucile” ucenicilor Săi.

Dacă pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos crucea a fost marea ascultare prin care a reparat marea neascultare a oamenilor, pentru noi creştinii ortodocşi de astăzi, acceptarea crucii înseamnă primirea voinţei lui Dumnezeu, contrară proiectului nostru de fericire pământească. Numai privind la crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este dovada supremă a iubirii, se poate înţelege crucea şi se poate obţine forţa de a o purta. Se înşală acei creştini care cred că pot trăi pe pământ fără obstacole şi lupte, că se pot mântui fără suferinţă şi cruce. Numai crucea îi maturizează pe oameni, aşa cum tăierea mlădiţelor face via roditoare. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă. Dumnezeu vă ia ca pe nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” ( Evrei 12, 6-7, 11 ). Aceste cuvinte ne încurajează să primim crucile cu cunoştinţa că prin ele ne exprimăm fidelitatea faţă de Hristos Dumnezeul nostru, Care prin Cruce a adus bucurie la toată lumea.

De obicei, când vin crucile, suntem ispitiţi să-L întrebăm pe Dumnezeu: ”De ce, Doamne ?”. Şi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu că le îngăduie, sau ne plângem că sunt prea grele. În schimb, Dumnezeu ni le face pe măsură, aşa cum este bine ilustrat în următoarea istorioară. Se povesteşte că un om se plângea mereu Domnului că crucea sa este insuportabilă. Atunci Domnul îi permite să meargă într-o mare fabrică de cruci şi să-şi aleagă una mai puţin grea. Omul s-a dus şi, încercându-le la rând pe toate, n-a găsit nici una mai uşor de purtat. Atunci şi-a dat seama că tot a lui, cea de la început, i se potrivea mai bine. De aici rezultă că tot ce vine de la Dumnezeu trebuie să primim cu supunere, Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ”ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o putem răbda” ( I Corinteni 10, 13 ). Suferinţa noastră unită cu a lui Hristos ne purifică şi ne aduce imense binecuvântări.

Cei care poartă crucea în duhul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu supunerea Lui, cu blândeţea Lui, cu sfânta Lui răbdare, vor primi mare răsplată de la El, Care a spus: ”Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” ( Matei 5, 12 ). Când primim suferinţa ”ca venind din mâna lui Dumnezeu”, atunci necazul se transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, harul lui Hristos ne întăreşte inima, lin, neobservat, cum înviorează roua o floare veştejită. Cine este convins că după luptă se dă cunună, e întărit în chinuri şi mângâiat când e dat morţii, putând striga cu Sfântul Apostol Pavel: ”Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” ( II Corinteni 7, 4 ). Încercările şi nedreptăţile de orice fel, primite în veacul de acum cu răbdare, ne deschid raiul cel preafrumos şi ne arvunesc ”slava veşnică covârşitoare” ( II Corinteni 4, 17 ). Cortegiul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel preamărit îl formează săracii, flămânzii, asupriţii pentru dreptate şi toţi purtătorii crucii. Conştienţi de aceasta, adevăraţii creştini ortodocşi se bucură când sunt încercaţi, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ”Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţile lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la descoperirea slavei Sale cu veselie să vă bucuraţi. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” ( I Petru 4, 13-14 ).


Te poţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor ===>>> dublu click pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

    pagina urmatoare >>


  • <<2016.Mai 
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031     

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Blog Status

Vizitatori:110.005
Insemnari:16
Comentarii:0

Arhiva

Blogarama - The Blog Directory
† Fi-vor închinate aceste pagini Ţie, Doamne, ca să trăiesc după ce mor †
† Mulţumesc Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi unui vas slab şi neputincios cum sunt, să slujească Bisericii Ortodoxe Române †
† Slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântările Sale †
Copyright © 2007
® Toate drepturile rezervate
Mărturisitor Ortodox
Pentru propuneri, sugestii, trimiteţi e-mail: marturisitorortodox@yahoo.com BlogCatalog.roDirectory of Religion Blogsblog search directory
Vă puteţi conecta pe un Hub de îndrumare şi misiune creştin ortodoxă, de combatere a ecumenismului, a sectelor create de oameni şi a ereziilor, puteţi fi alături de noi, dând dublu click direct pe acest link: dchub://ortodox.sytes.net:4012

Blog Flux Pinger - reliable ping service.
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare